Anacronice în Photoshop

M-am întâlnit deunăzi pe stradă cu un fost coleg de școală. Nu ne mai văzuserăm de câteva secole bune, dar m-a recunoscut cât ai zice pește. Se numește Agnolo Firenzuola și-mi amintesc că stătea constant în ultima bancă scrijelind mereu, maniacal, pe o bucată de arin, umbre și contururi. Auzisem eu la un moment dat că predică frumusețea într-o manieră voit benedictină, deși n-am dat cine știe ce importanță… Deh, am trăit mereu timpuri gri, noi, cei care admirăm femeia. Am inițiat împreună câțiva pași bulversați, apoi m-a atras ușor într-o curte umbrită spre a-mi vârî în mâini un Hustler ușor șifonat. „Ce e asta?” L-am privit nedumerit o vreme, apoi, complet relaxat, i-am trântit-o în nas: „Cum ce! Un Hustler… Între noi fie vorba, nu e cel mai reușit număr” A rămas acolo năucit în timp ce-mi căutam distrat bricheta… Pe la jumatea țigării, perfect conturnat și absorbit de un glaf pervaz jucăuș, îi aud șuieratul: „Dacă aveam chef să vorbesc cu Woody Allen nu te mai deranjam”; și a plecat decis, în redingota aia a lui decadentă și hilară, contrastând voit cu gangul și cu timpul. Mult, mult după aceea, când mă aflam deja în alt cartier, când hrănisem deja porumbeii din parcul Vitruviu, când luasem masa și dădusem gata 2 sticle de Ribera del Duero, când amurgul cocheta cu sfârșitul unei conversații, mi-am dat brusc seama că încă țineam în mână spurcatul de Hustler. „Ptiu, drace!”, și am izbucnit într-un râs isteric… Unui copil cu o acadea în mână nu-i rămâne decât s-o lingă… N-am mai ezitat, am deschis patalamaua erotică, mai mult din plictis și arc reflex… pe pagina din dreapta zăcea răscrăcită o zână clasică a vremii noastre, ștrangulată de niște mărgele kitsch mov, cu lindicul fezandat la vedere și privirea ostentativ-sibarită. Pardon de vorbă mare, mi-am spus, în timp ce-mi reprimam cu greu delirul și-mi rostogoleam coada ochiului peste pagina din stânga. Se pare că Agnolo lăsase aici, nu petele obișnuite ale adolescenților răpuși de tarea onanie, ci un adevărat cadastru de proporții și canoane feminine: 3 lucruri albe – pielea, dinții, mâinile, 3 lucruri roșii – buzele, unghiile, obrajii, 3 lucruri negre – ochii, sprâncenele, genele, o pereche de sâni marca Boccacio, o altă pereche, soi pietros, marca Tasso, peste 20 de combinații de corpuri marca Dürer, geometrii aiuritoare marca da Vinci, ba chiar metrosexualul Henric III sau senilul Mazarin, boiți din cap până-n picioare cu trusa de farduri a Caterinei de Medici, ai zice… am vrut pe loc să-l caut pe Agnolo, să-i cer confidențe și să-l scutur de umeri pentru o dare de seamă. Dar n-a fost necesar, lăsase el acolo, benevolent, toată explicația: cică era …un fel de concordie, armonie secretă rezultată din compoziția și combinația membrelor, din proporția și din adaptarea lor la scop…

Erată: farmacopeea Renașterii face uz de botanică, de practici scatologice și de magie. În Învățături pentru tinerele femei (1573), Alexandro Piccolomini prescrie pentru epilare excremente uscate de pisică transformate în „pudră subtilă” și amestecate cu oțet. Caterina Sforza recomandă în Gli Esperimenti, pentru albirea pielii, lapte de mamă care alăptează un băiat, în care să se distileze o rândunică, cu pene cu tot. Nu sunt disprețuiți pentru infuziile cu ape ceruzate sau nitrate, porumbeii și năpârcile, precum și excrementele de crocodil. Cui îi (mai) pasă de Photoshop?

Nimeni nu te învață să mori

EA: în noaptea în care ai murit pentru prima oară (știu, știu că mă avertizaseși, era, în fond, „cronica unei morți anunțate”), am fugit în baie și am vomitat; am dat afară, atunci, ceva ce, mai încolo, am învățat să numesc „boală de moarte” (multumesc, Kierkegaard), „angoasă”, „spaimă existențială” etc. Am rămas carne vie și înlăcrimată pe covor, cu toate sistemele de iluzii prăbușite, cu planuri sfârtecate, cu o acută senzatie de inutilitate, iar greața nu m-a părăsit câteva zile bune. M-am cicatrizat după o vreme, s-a prins crusta de care aveam nevoie și mi-am promis să nu mă mai las târâtă așa, in amonte, de nimeni, cu atât mai puțin de către un rus (mă mai păcălise pe mine un sud-american, cu tunelurile și galeriile lui subterane, dar, cu instinctul de conservare al copilului care se menajează de sondări pe care le poate amâna, i-am dat drumul și l-am lăsat să se ducă mai departe în drumul lui).

Când ai murit a doua oară, eram cu „morfina” lângă mine (vin roșu, sec si tare), absolut convinsă că, prin repetiție, senzațiile nu vor mai fi așa violente și viscerale. Dar mi-ai făcut și mai mult rău, pentru că nimic nu mă pregătise pentru anamneza care urma să mă lovească: vinul ăla nenorocit amestecat cu lacrimi mi-a amintit de rujul și pantofii ei roșii, că așa o văzusem ultima oară, în capelă. Strigătele tale de durere din ultimele trei zile de agonie mi-au adus în față zgârieturile de pe chipul ei, făcute din cauza durerilor atroce de dinainte de… știi tu, nici nu mai pot scrie cuvântul. Și te-am urât atunci cu toată ființa mea, deși nu-mi greșiseși cu nimic și te-am aruncat să se pună praful pe tine.

A treia oară, eram pregătită ca pentru o disecție: nu mă mai faci tu pe mine, iar. Aveam creion și multe foi de hârtie și urma să-ți arunc în față că urăsc conceptul de narator omniprezent si omniscient, că detest profund narațiunea la persoana a treia, că eu dau de pereți cu toți naratorii aștia care vor să te ducă ei de mânuță, pe cărarea lor, nu te-ar lăsa cumva să-ți tai tu, cu toporul, drumul tău. Că să mă mai lase Tolstoi ăsta în pace, să mi te construiesc eu în cap, nu să mi te dea gata ingurgitat; n-am nevoie să-mi repete intruna ce traseu conformist și comme il faut ai avut, ce încețoșat ți-a trecut viața prin vene, ce mașteră de nevastă ți-ai luat, ce copii ingrați ai făcut (mai puțin băiatul, desigur), cât de bun și blând și pur e Gherasim etc. Gata cu prostiile, scriitura de genul ăsta mă lasă rece, ce naiba, doar m-am ciocnit de nu-știu-câte experimente literare si modernisme si postmodernisme și alte „-isme”. Mi-ai dat cu blândețe peste superiorități, m-ai trimis la colț și, da, m-ai făcut să inteleg cel mai bine (că tot mă dădeam eu intelectuală) Poetica Lui Aristotel: catharsis, milă, frică, verosimil, necesar (Stagiritul te-ar fi adorat, să știi). Și iar mi-ai lovit vulnerabilitățile ontice, da.

Ultima oară ai murit duminică, halal zi ți-ai mai ales și tu: m-ai făcut să plec plângând de la Massive Attack și să las dâre de lacrimi pe trotuar; la metrou ți-am zis că nu mai pot, că nu pot, de fapt, nici cu tine, nici fără tine. Dar, gata, m-ai format, m-ai modelat cum nimeni altcineva n-a reușit vreodată, m-ai târât cu tine tot mai adânc în abis, cât să mă arunci înapoi o idee mai sensibilă, o idee mai empatică, o idee mai atentă la lucrurile pe care aveam tendința să le eternizez, când ele nu erau decât pură trecere și provizorat. Tu mi-ai dat lecția cea mai importantă: nimeni nu merită să moară singur;  te-aș mai ține o vreme în brațe, până căldura mea să topească gheața care te cuprinde, dar nu mai  pot. Sunt alte brațe care te așteaptă, cred că ești pe mâini bune, Ivan Ilici!

*pretext: Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici

rutina de backtracking recursiv

Și ceea ce morții, pe când erau în viață,

nu au putut să spună,

din moarte pot rosti acum

și ce rostesc e-nveșmântat în flăcări

trecând hotarul limbii celor vii (T.S. Eliot)

EL: În ziua când am murit a plouat. S-au adunat prea mulți, fețe pe care le cunoscusem în pernă sau doar în treacăt. În fine, nu poți controla efuziunea produsă de un mort frumos. Aș fi vrut să-mi aleg butaforia, dar am sfârșit prin a fi prizonierul unei boli capricioase. Banal. Totuși, înainte de marele salt, mă apucasem să recitesc tot soiul de bălării de „dedulcire”, de la Zodia scafandrului la testamente celebre. Ehh bon, nu aveam eu mare lucru de lăsat, dar trebuia măcar să iau ceva cu mine. Întotdeauna mi-a distras atenția ultima impresie. Cel mai mult mi-a surâs o imagine generațională care mă prezenta ca pe un simbol al unei generații a cărei șansă de viață s-a spulberat odată cu execuția mea pe altarul hazardului genetic. Mi-am dorit apoi să fiu reînhumat succesiv ca un fel de relatare a unei istorii despre persecuția neadaptării la viață. Mi-am dorit apoi coruri de antropologi care să-mi cânte simbolistica trecerii. Mi-am dorit, în fine, să fiu plimbat și după moarte, cât mai mult cu putință, cât mai apăsat, între Baden-Württemberg și Sans Souci-uri imaginare (pff chiar așa, fără griji!), între malul apei și podișurile arse de soare. Mi-am dorit multe, mai puțin o înmormântare pe timp de ploaie… A durat 2 ore lungi, s-a suspinat cu decență și s-au consumat 5 duzini de batiste. Un contabil celest a trecut toate astea în caietul pe care urma să-l folosesc ca pretext pentru un purgatoriu soft. Cum spuneam, nu aveam a lăsa în urmă titluri de proprietate ori alte daraveri… Mai târziu, mult mai târziu, m-am trezit plimbându-mă în interstițiul aburind al spațiilor ontice, dând cu piciorul unor conserve de gânduri goale. Nu era chiar rău de partea asta a conștiinței, deși totul părea îmbibat cu futil. La un moment dat – se poate să nu fi trecut ani, se poate să nu fi trecut clipe… –, gheata de vată mi s-a oprit la marginea a ceea ce părea un bilețel scris în Comic Sans MS. Am ezitat preț de alți câțiva ani, preț de alte câteva clipe, nehotărât ca-n viață. Fix! Cine crede că moartea e altceva decât o copie palidă a vieții marca „Louis Daguerre”, se înșeală amarnic… apoi, când pronia mi-a slăbit puțin hățurile, m-am îndoit din șalele aburului spre a primi lovitura: „Ea n-a mai putut iubi!” Se pare că lăsasem, totuși, ceva în urmă… un handicap

acomodometrie

EL: Ce? Alteritate! De ce? Alteritate! Alteritate pentru că mizantropia în care mă scufundasem risca să mă înghită fără a lăsa măcar o urmă, un oscior, un fulg, ceva…. Alteritate deci pentru o fărâmă de contrast cu propriul confort al singurătății, alteritate în doi pentru o exterioritate pe care refuz s-o mai descriu [în] și [din] propria vizuină, exclusiv! I-am mulțumit lui Lévinas pentru solicitudine și am pornit pe o potecă ciudată, poate periculoasă, uneori – pasămite – corectă, alteori – pasămite – distonantă… alteritateîndoi devine un blog (1) self-addressed: privit ca terapie și (2) self-critical: pentru că „a fi văzut” = a fi amenințat de altul, într-o formulă banal-sartriană. Am dorit alteritate cu EA pentru că am resimțit o lipsă împreună și separat, pentru că are acea percepție altfel, pe care o intuiesc, dar nu pot s-o măsor. Am visat inițial la un exercițiu cvasi-androgin, dar am exterminat ulterior conotațiile „falice” pe altarul unei metamorfoze strict-psihice, id est: dorința de a ieși din sine ca necesitate (punct). Voi fi prezent în cuvântul meu iar prin exteriorizarea limbajului cu pricina, voi cădea în păcatul „omului mulțumit”. EA va fi acolo, eu voi fi acolo, alții vor fi acolo, alteritatea va fi acolo, ca la ea acasă, într-un soi de conștiință a trecerilor de pe alb pe negru și viceversa (cum spunea cineva). Un blog simplu, mai cu de toate, mai cu nimic, alteritateîndoi consumă timpul cu aceeași foame cu care existența se transsubstanțializează de la o clipă la alta. Iar EA va avea mereu ultimul cuvânt, pentru că în alteritate cu EL, ideea blogului a fost – ca de altfel orice altă idee a lumii, de la păcatul originar încoace –,  la feminin. cutting to the chase… ai cuvântul 😉

EA: Alteritate? Da, alteritate, pentru ca e singura forma de igienă mentală si emoțională pe care o mai consider valabilă, acum, pentru mine. Da, oglindire (narcisiacă, uneori, dar, în fond, niciun păcat nu ne este străin). Da, spațiu de joc, cu nisipul și găletușele împrumutate, pe o perioadă nedeterminată, de la domnul Huizinga; da, libertatea de a fi paradoxală, oximoronică, enervantă, epuizantă, paranoică, apolinică și dionisiacă, pe alocuri sintactică, de cele mai multe ori semantică (de la domnul Lotman citire); da, dreptul de a mă descompune si recompune într-un spațiu atât de ciudat și neobișnuit pentru mine, dreptul de a exhiba și camufla, de a spune răspicat și de a mângâia eufemistic. Le-am dorit pe toate cu EL pentru că de multe ori îndoielile, angoasele, neîmplinirile, tristețile și inutilitățile comune s-au luptat și nu s-au dovedit niciodată unele pe altele; cu EL, pentru că, de multe ori, asperitățile inerente schimburilor de idei/perspective de viață nu existau și tot cu EL, în același timp, pentru toate diferențele de la cer până la pământ care ne unesc. Vreau labirintul meu, făcut din nimicuri frumoase ca o gură de aer, din cărți și muzică, din filme și scos-capul prin lumea asta mare, din întâlniri revelatorii și eșecuri existențiale; nu vreau să fiu o Ariadnă clasică și nu vreau să ofer capete de ață care să ducă spre lumină; vreau să-mi construiesc propriul labirint și să mă îngrop în fiecare zid al lui, vreau mai degrabă să fac să urle glasul sângelui în minotaur și să-mi mănânce din palmă, să-mi scrijelesc în nisip arborele genealogic care și-a înfipt rădăcinile în Zeus și Europa, să-l scutesc pe Icar de spaima de cădere în gol, cu aripi topite și ochi arși de soare. Nu, nu vreau să trăiesc și în plan ideatic dezamăgirea provocată de un Tezeu care mă lasă in mijlocul drumului după utilizare, nu vreau sângele lui Egeu pe stânci, nu vreau și nici nu am cum să fiu „cea mai pură”. Încerc să mă păstrez vie, din carne și oase și sânge și cu multe fire de ață la îndemână pentru toți cei care vor să iasă din labirintul nostru. sau să intre…