EL: Ce? Alteritate! De ce? Alteritate! Alteritate pentru că mizantropia în care mă scufundasem risca să mă înghită fără a lăsa măcar o urmă, un oscior, un fulg, ceva…. Alteritate deci pentru o fărâmă de contrast cu propriul confort al singurătății, alteritate în doi pentru o exterioritate pe care refuz s-o mai descriu [în] și [din] propria vizuină, exclusiv! I-am mulțumit lui Lévinas pentru solicitudine și am pornit pe o potecă ciudată, poate periculoasă, uneori – pasămite – corectă, alteori – pasămite – distonantă… alteritateîndoi devine un blog (1) self-addressed: privit ca terapie și (2) self-critical: pentru că „a fi văzut” = a fi amenințat de altul, într-o formulă banal-sartriană. Am dorit alteritate cu EA pentru că am resimțit o lipsă împreună și separat, pentru că are acea percepție altfel, pe care o intuiesc, dar nu pot s-o măsor. Am visat inițial la un exercițiu cvasi-androgin, dar am exterminat ulterior conotațiile „falice” pe altarul unei metamorfoze strict-psihice, id est: dorința de a ieși din sine ca necesitate (punct). Voi fi prezent în cuvântul meu iar prin exteriorizarea limbajului cu pricina, voi cădea în păcatul „omului mulțumit”. EA va fi acolo, eu voi fi acolo, alții vor fi acolo, alteritatea va fi acolo, ca la ea acasă, într-un soi de conștiință a trecerilor de pe alb pe negru și viceversa (cum spunea cineva). Un blog simplu, mai cu de toate, mai cu nimic, alteritateîndoi consumă timpul cu aceeași foame cu care existența se transsubstanțializează de la o clipă la alta. Iar EA va avea mereu ultimul cuvânt, pentru că în alteritate cu EL, ideea blogului a fost – ca de altfel orice altă idee a lumii, de la păcatul originar încoace –,  la feminin. cutting to the chase… ai cuvântul 😉

EA: Alteritate? Da, alteritate, pentru ca e singura forma de igienă mentală si emoțională pe care o mai consider valabilă, acum, pentru mine. Da, oglindire (narcisiacă, uneori, dar, în fond, niciun păcat nu ne este străin). Da, spațiu de joc, cu nisipul și găletușele împrumutate, pe o perioadă nedeterminată, de la domnul Huizinga; da, libertatea de a fi paradoxală, oximoronică, enervantă, epuizantă, paranoică, apolinică și dionisiacă, pe alocuri sintactică, de cele mai multe ori semantică (de la domnul Lotman citire); da, dreptul de a mă descompune si recompune într-un spațiu atât de ciudat și neobișnuit pentru mine, dreptul de a exhiba și camufla, de a spune răspicat și de a mângâia eufemistic. Le-am dorit pe toate cu EL pentru că de multe ori îndoielile, angoasele, neîmplinirile, tristețile și inutilitățile comune s-au luptat și nu s-au dovedit niciodată unele pe altele; cu EL, pentru că, de multe ori, asperitățile inerente schimburilor de idei/perspective de viață nu existau și tot cu EL, în același timp, pentru toate diferențele de la cer până la pământ care ne unesc. Vreau labirintul meu, făcut din nimicuri frumoase ca o gură de aer, din cărți și muzică, din filme și scos-capul prin lumea asta mare, din întâlniri revelatorii și eșecuri existențiale; nu vreau să fiu o Ariadnă clasică și nu vreau să ofer capete de ață care să ducă spre lumină; vreau să-mi construiesc propriul labirint și să mă îngrop în fiecare zid al lui, vreau mai degrabă să fac să urle glasul sângelui în minotaur și să-mi mănânce din palmă, să-mi scrijelesc în nisip arborele genealogic care și-a înfipt rădăcinile în Zeus și Europa, să-l scutesc pe Icar de spaima de cădere în gol, cu aripi topite și ochi arși de soare. Nu, nu vreau să trăiesc și în plan ideatic dezamăgirea provocată de un Tezeu care mă lasă in mijlocul drumului după utilizare, nu vreau sângele lui Egeu pe stânci, nu vreau și nici nu am cum să fiu „cea mai pură”. Încerc să mă păstrez vie, din carne și oase și sânge și cu multe fire de ață la îndemână pentru toți cei care vor să iasă din labirintul nostru. sau să intre…