Și ceea ce morții, pe când erau în viață,

nu au putut să spună,

din moarte pot rosti acum

și ce rostesc e-nveșmântat în flăcări

trecând hotarul limbii celor vii (T.S. Eliot)

EL: În ziua când am murit a plouat. S-au adunat prea mulți, fețe pe care le cunoscusem în pernă sau doar în treacăt. În fine, nu poți controla efuziunea produsă de un mort frumos. Aș fi vrut să-mi aleg butaforia, dar am sfârșit prin a fi prizonierul unei boli capricioase. Banal. Totuși, înainte de marele salt, mă apucasem să recitesc tot soiul de bălării de „dedulcire”, de la Zodia scafandrului la testamente celebre. Ehh bon, nu aveam eu mare lucru de lăsat, dar trebuia măcar să iau ceva cu mine. Întotdeauna mi-a distras atenția ultima impresie. Cel mai mult mi-a surâs o imagine generațională care mă prezenta ca pe un simbol al unei generații a cărei șansă de viață s-a spulberat odată cu execuția mea pe altarul hazardului genetic. Mi-am dorit apoi să fiu reînhumat succesiv ca un fel de relatare a unei istorii despre persecuția neadaptării la viață. Mi-am dorit apoi coruri de antropologi care să-mi cânte simbolistica trecerii. Mi-am dorit, în fine, să fiu plimbat și după moarte, cât mai mult cu putință, cât mai apăsat, între Baden-Württemberg și Sans Souci-uri imaginare (pff chiar așa, fără griji!), între malul apei și podișurile arse de soare. Mi-am dorit multe, mai puțin o înmormântare pe timp de ploaie… A durat 2 ore lungi, s-a suspinat cu decență și s-au consumat 5 duzini de batiste. Un contabil celest a trecut toate astea în caietul pe care urma să-l folosesc ca pretext pentru un purgatoriu soft. Cum spuneam, nu aveam a lăsa în urmă titluri de proprietate ori alte daraveri… Mai târziu, mult mai târziu, m-am trezit plimbându-mă în interstițiul aburind al spațiilor ontice, dând cu piciorul unor conserve de gânduri goale. Nu era chiar rău de partea asta a conștiinței, deși totul părea îmbibat cu futil. La un moment dat – se poate să nu fi trecut ani, se poate să nu fi trecut clipe… –, gheata de vată mi s-a oprit la marginea a ceea ce părea un bilețel scris în Comic Sans MS. Am ezitat preț de alți câțiva ani, preț de alte câteva clipe, nehotărât ca-n viață. Fix! Cine crede că moartea e altceva decât o copie palidă a vieții marca „Louis Daguerre”, se înșeală amarnic… apoi, când pronia mi-a slăbit puțin hățurile, m-am îndoit din șalele aburului spre a primi lovitura: „Ea n-a mai putut iubi!” Se pare că lăsasem, totuși, ceva în urmă… un handicap