EA: în noaptea în care ai murit pentru prima oară (știu, știu că mă avertizaseși, era, în fond, „cronica unei morți anunțate”), am fugit în baie și am vomitat; am dat afară, atunci, ceva ce, mai încolo, am învățat să numesc „boală de moarte” (multumesc, Kierkegaard), „angoasă”, „spaimă existențială” etc. Am rămas carne vie și înlăcrimată pe covor, cu toate sistemele de iluzii prăbușite, cu planuri sfârtecate, cu o acută senzatie de inutilitate, iar greața nu m-a părăsit câteva zile bune. M-am cicatrizat după o vreme, s-a prins crusta de care aveam nevoie și mi-am promis să nu mă mai las târâtă așa, in amonte, de nimeni, cu atât mai puțin de către un rus (mă mai păcălise pe mine un sud-american, cu tunelurile și galeriile lui subterane, dar, cu instinctul de conservare al copilului care se menajează de sondări pe care le poate amâna, i-am dat drumul și l-am lăsat să se ducă mai departe în drumul lui).

Când ai murit a doua oară, eram cu „morfina” lângă mine (vin roșu, sec si tare), absolut convinsă că, prin repetiție, senzațiile nu vor mai fi așa violente și viscerale. Dar mi-ai făcut și mai mult rău, pentru că nimic nu mă pregătise pentru anamneza care urma să mă lovească: vinul ăla nenorocit amestecat cu lacrimi mi-a amintit de rujul și pantofii ei roșii, că așa o văzusem ultima oară, în capelă. Strigătele tale de durere din ultimele trei zile de agonie mi-au adus în față zgârieturile de pe chipul ei, făcute din cauza durerilor atroce de dinainte de… știi tu, nici nu mai pot scrie cuvântul. Și te-am urât atunci cu toată ființa mea, deși nu-mi greșiseși cu nimic și te-am aruncat să se pună praful pe tine.

A treia oară, eram pregătită ca pentru o disecție: nu mă mai faci tu pe mine, iar. Aveam creion și multe foi de hârtie și urma să-ți arunc în față că urăsc conceptul de narator omniprezent si omniscient, că detest profund narațiunea la persoana a treia, că eu dau de pereți cu toți naratorii aștia care vor să te ducă ei de mânuță, pe cărarea lor, nu te-ar lăsa cumva să-ți tai tu, cu toporul, drumul tău. Că să mă mai lase Tolstoi ăsta în pace, să mi te construiesc eu în cap, nu să mi te dea gata ingurgitat; n-am nevoie să-mi repete intruna ce traseu conformist și comme il faut ai avut, ce încețoșat ți-a trecut viața prin vene, ce mașteră de nevastă ți-ai luat, ce copii ingrați ai făcut (mai puțin băiatul, desigur), cât de bun și blând și pur e Gherasim etc. Gata cu prostiile, scriitura de genul ăsta mă lasă rece, ce naiba, doar m-am ciocnit de nu-știu-câte experimente literare si modernisme si postmodernisme și alte „-isme”. Mi-ai dat cu blândețe peste superiorități, m-ai trimis la colț și, da, m-ai făcut să inteleg cel mai bine (că tot mă dădeam eu intelectuală) Poetica Lui Aristotel: catharsis, milă, frică, verosimil, necesar (Stagiritul te-ar fi adorat, să știi). Și iar mi-ai lovit vulnerabilitățile ontice, da.

Ultima oară ai murit duminică, halal zi ți-ai mai ales și tu: m-ai făcut să plec plângând de la Massive Attack și să las dâre de lacrimi pe trotuar; la metrou ți-am zis că nu mai pot, că nu pot, de fapt, nici cu tine, nici fără tine. Dar, gata, m-ai format, m-ai modelat cum nimeni altcineva n-a reușit vreodată, m-ai târât cu tine tot mai adânc în abis, cât să mă arunci înapoi o idee mai sensibilă, o idee mai empatică, o idee mai atentă la lucrurile pe care aveam tendința să le eternizez, când ele nu erau decât pură trecere și provizorat. Tu mi-ai dat lecția cea mai importantă: nimeni nu merită să moară singur;  te-aș mai ține o vreme în brațe, până căldura mea să topească gheața care te cuprinde, dar nu mai  pot. Sunt alte brațe care te așteaptă, cred că ești pe mâini bune, Ivan Ilici!

*pretext: Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici