pana cand moartea ne va desparti, da.

EA: Intotdeauna ai vrut o bucata din mine, de parca asta ar fi schimbat cu ceva pofta mea de a nu apartine nimanui; si cand m-ai pus sa promit ca, orice s-ar intampla intre noi, o sa te las sa-mi atingi mereu pielea, ti-am promis-o, cu amaraciunea revelatiei ca esti la fel ca toti dinaintea ta.

Acum te dezbrac incet, meticulos si ma uit la tine; imi apropii ochii de trupul tau, ca si cum miopia mea afectiva s-ar fi transformat in una reala. Cotrobai prin toate cotloanele epidermei ca si cum ar fi ultima oara, inregistrez cicatricile si micile derapaje coloristice care ma amuzau mereu si incerc sa gasesc o bucata din tine pe care as pastra-o mereu langa mine, ca un memento. Repet ca intr-o incantatie obscena denumiri de oase…fibula, humerus, cubitus, stern, coastele astea din care ma revendici…As pastra, de fapt, doar o bucata de clavicula (clavicula ta pe clavicula mea, ca in viata). O aleg incantata; e fina, fara denivelari, perfecta in albeata si duritatea ei si tatuez un « l » mic pe care il vad doar eu. «L » de la « lucia », poate (ti-a placut mereu numele meu) sau de la « liniste » sau « libelula » sau « laba ». Dar uite-asa te iau si eu in posesie si toate flacarile alea te vor linge, te vor inghiti hulpave si din marea de conglomerate dure si cenusa voi lua inapoi bucata de clavicula s-o pun la gat, pe un snur frumos, colorat, rosu (ca intr-o parodiere ieftina).

Iti depun pe pleoapele inchise ultima mea privire incarcata de…ce-a mai ramas. Trupul tau nu mai e, in ochii mei, decat sinecdoca imperfecta a bucatii de os pe care o voi purta cu mine. Si cand bucata aia va atarna sacadat la gatul meu, cand isi va lua viata din spasmele mele si-si va potoli setea din apa mea, sa stii ca mi-am tinut promisiunea samavolnic smulsa; da, te-am lasat sa-mi atingi pielea incinsa, pana la moarte.

piper peste o poveste mai veche din Case…

EL: începutul și […] sfârșitul. atenții vor recunoaște…

Unul dintre noi va reuşi într-o zi să spargă monotonia mediocrităţii şi să se suie cu tălpile pe cel mai înalt scaun al lumii, strigând cât îl ţin plămânii: – Sunt oameni buni ferice, am tripleţi! Da, de ce nu (!?), mi-am zis! Nu-i de ici, de colo, un gest triplu, de-a dreptul gratuit. Şi apoi, dacă pot să fac lucruri cu naivitatea cea mai emoţionantă, cum se întâmplă că nu pot face niciun lucru cu uşurinţă? Ceva îmi lipseşte, ar fi trebuit să-mi dau seama atunci când în clasa e VII-a, Ela zăcea pe zăpadă sub greutatea pulsaţiilor mele. M-am apropiat de faţa ei suficient cât să scriu tratate despre caducitatea pielii, despre râurile de sebum săpând agale poteci de chihlimbar sau despre viitoarele ei riduri faciale care o vor transforma într-o mamaie adorabilă. Uite, şi acum închid ochii şi mă simt mic, mărunt, buimăcit în incapacitatea mea de a-i desena contururile între buze. Şi acum… şi acum, ce? Acum trăieşte la New York, n-am mai văzut-o de 12 ani. E o numerologie specială aici, aproape înspăimântătoare. M-am dumirit că-i exact cifra care le-a trebuit apostolilor din mine să-mi urmeze Crist-ul neprihănit pe calea un supliciu veşnic supurant. De ce n-am putut? Hai că sunt culmea, ce pula mea mai contează… poveşti de plimbat urşi nebărbieriţi pe cărări asfixiante.

[…………………………………………………………………………………………………………………………………………..]

Intră şi Cristi, înţolit de gală şi roşu ca un rac. Probabil că a mai „făcut” vreun avort ilegal în vreo cameră de hotel. Hahaha! Îmi dă mâna, mai întâi să i-o adulmec. Da, are dreptate, miroase a Catherine Deneuve. „Ştii, Radule! Încă nu m-am spălat de când mi-a dat premiul «fecioara de gheaţă»”. „Hai mă, fugi d’aici, nu vezi că sunt fiert, crezi că-mi arde mie acum de can-canuri?”. E 3 fără 3 minute. Sala s-a umplut pe nesimţite. Mă uit tâmp în spate şi nu pricep nimic: de ce or vrea toţi oamenii ăştia să-mi vadă mie capodopera? Dacă prind pe vreunul că-şi pipăie femeia, îl castrez. Hehehe, regizorul-tiran, împărţitorul arbitrar de pedepse şi bonusuri cathartice. E 8 fără 3 minute şi Ela rămâne cu mâna înţepenită în aer în timp ce un taxiu’ galben jalonează profesionist în faţa ei. Apoi părul blond dispare într-o mare de roţi şi carcase metalice. Se stinge lumina. Îmi sun în gând cardiologul. Terminaţi dracului cu tobele astea grave, nu pot auzi nimic.

Am început cu o burtă de reclame Orange. Normal! Destul de funny, sala râdea în hohote. Mi-am scos apoi mobilul să-l închid, nu înainte de a citi ultimul mesaj: „Radu! Îmi pare rău pentru ce am spus, dar simt că mă sufoc. Îţi doresc o premieră reuşită şi cât mai multă luciditate. Înţelege-mă, trebuie să mă mut de la tine… nu sunt fericită”. Am izbucnit într-un râs isteric taman pe generic, Cristi îmi dădea de zor coate să tac, nu mă mai puteam opri, îmi blocam nările cu mâna, sughiţam, plângeam, horcăiam. Mai târziu am aflat că unii au pus-o pe seama şopârlei portocalii care vorbea piţigăiat în timp ce nişte sms-uri caraghioase o trăgeau de coadă. Asta să fi fost, sau mi s-a părut?

Cred că au trecut aşa vreo 5, 6 minute. Lumea începuse să protesteze, ba chiar cred că unii o ştiau şi pe maică-mea pentru că au adus-o de câteva ori în discuţie. Mi-era ruşine. Şi apoi linişte, filmul curgea molcom şi firesc, ca marele râu galben către gura de ieşire înspre-o altă dimensiune. Era 3 şi 23. Era 8 şi 23. Ela desfăcea în grabă teancul de dosare de pe birou. Eu îmi desfăceam gândurile bucată cu bucată, vedeam cu maximă seninătate şi condescendenţă cum tăiasem cu curu nişte cadre, cum îmi intră microfonul în secvenţa 7, cum replica lui Miron din faţa oglinzii are naturaleţea curvei sub patrafir. Detalii, detalii… am înşfăcat repede un carneţel virtual şi băgându-mi peniţa în vene am început să scriu cu sânge pe pereţii conştiinţei: „EŞTI UN RATAT!” Cristi zăcea precum un sfinx răbunit pe spate şi zâmbea egal. Probabil se gândea că niciun românaş n-o să mai dea ochii cu vreun Palme d’Or cât o fi în viaţă. Şi asta îi gâdila orgoliul lui de moldovean născut pe 7 coline. M-am mai liniştit la gândul că Iaşiul e traversat de pârâul Şorogari, pe care, din cauza gunoaielor aruncate în el acu câteva sute de ani, îl strigau Cacaina. De căcat părea şi filmul meu şi asta pentru că nu avusesem destule coaie să-l revăd cap-coadă. Întotdeauna am crezut că nu pot da ce-am mai bun din mine decât o singură dată. La fel ca acum 12 ani când zăceam călare peste Ela şi, aşteptând miracolul aglutinării, tot ce am făcut a fost să-mi pierd curajul. Dar am făcut-o atât de bineee… cred că a doua oară n-aş fi putut rata sărutul cu mai multă graţie. Ce imbecil!

E 4 fără un sfert, s-a râs şi suspinat în valuri, sala părea să trăiască în pielea goală fiecare replică. E 9 fără un sfert, şi Joe Black o sună pe Ela vârându-i porcoşenii în lobul urechii. Chicoteşte scurt şi ruşinat având în acelaşi timp grijă să nu transpară nimic pe faţa ei fardată profesionist. Apoi începe să-şi foarfece uşor picioarele pe sub fusta primită cadou de la încornorat. Vreau să-i văd chiloţii din dantelă neagră înăbuşindu-se sub povara dorinţei şi simt că înnebunesc. Cristi tuşeşte scurt readucându-mă cu picioarele pe scena în care joc eu: o sală de cinema, înţesată, premiera mea, gloria mea, decăderea mea, aritmia mea. Hehehe! Staţi să vedeţi acu’, profanilor – urmează secvenţa preferată. Fasten your seatbelts, decolăm!

Miron stăpâneşte cu mână forte o rază de 80 de metri. Stă pe o bancă obosită în parcul IOR. Se scobeşte în nas. Prin găvanele lui se văd nişte blocuri cenuşii refuzate la exportul comunismului în lume. Prin găvanele lui se văd două buci tinere pline de promisiuni mincinoase. Prin găvanele lui se vede Bucureştiul dezvelit de plapuma decenţei. Se întinde animalic până peste pietriş şi bordură, până îi pârâie muşchii de plăcere. E împlinit, e şomer şi ratat, iar ratarea îi vine de la şomaj, iar şomajul îi vine de la ratare, iar ratarea îi vine de la şomaj. Dar are o întâlnire. Ohhh, da! Va fute straşnic o fată agăţată pe net. Va fute real un obiect virtual. După 3 luni de lălăială s-au trezit că nu mai au ce să-şi spună. Aşa că s-au decis să se vadă. Adică să şi-o pună. Iar acum a venit sorocul, n-au avut destulă benzină în vintre să-şi schimbe pozele. Au vrut să fie surpriză. Să se intuiască din semne astrale şi cuvinte meşteşugite copiate în grabă de pe google. „Cum o să mă recunoşti”, l-a întrebat ea?. „Stai liniştită”, i-a răspuns el, „ştii totul despre mine!”.

Îmi pare ireal totul, scenariul, filmarea, oraşul, sala, viaţa mea, povestea cu Ela, mâna mea împăroşată şi prematur creponată. Aştept un semn de sus, e scena în jurul căreia clipoceşte mesajul filmului. Oare ce face ea acum? Oare chiar e fericită? Oare s-ar fi schimbat ceva dacă… Se apropie momentul, finalul, purgatoriul artistic.

Miron prinde în privirea periferică o mişcare. Mai întâi nesigură, stăpânită de ceaţă. Apoi mai clară. Se întoarce uşor. Da! Paşii urmăresc direcţia lui. Nu se uită fix într-acolo, nu fixează, pare că străpunge unităţile de distanţă şi le amestecă într-o reflexie de indiferenţă. Cadru strâns, tăvălit pe jos, pe asfaltul crispat. Picioarele lui. Intră în scenă două tocuri. Tocurile ei. Tocurile ei încep să vorbească. Lumea a îngheţat în plin august bucureştean, o mică glaciaţiune urbană. „Tu eşti Miron?”. Se uită la ea, se uită prin ea, gâtuit de un nod de cravată inexistent. N-a avut în viaţa lui atâta lipsă de salivă în gură. N-a avut în viaţa lui un blind date. Masculul din el se încordează însă, îşi cheamă din talangă toţi newtonii-metru la o şoaptă de taină. „Eu sunt Mihai! Îmi pare rău”. Tocurile par să se înmoaie. Ba nu, chiar se înmoaie în zoaia de bitum prost amenajat. „Aaaa! Scuză-mă, cred că te-am confundat”. El îi răspunde, de data asta în gând. „Nu face nimic, se întâmplă”. Şi tocurile ies din cadru, spasmodic, ca o pradă.

Aţi surprins vreodată momentul în care se descheie un şiret? Nu, nu cred, nu bravaţi! Eu am pus piperul ăsta sălbatic în peliculă, am condimentat-o cu detaliul bijutierului. Lui Miron i s-a desfăcut şiretul. Tocmai atunci. Lui nu i s-ar fi întâmplat lucrurile astea niciodată. Dar erau acum şireturile lui Mihai, deşi nimeni nu ştie cine este Mihai. Tocurile se îndepărtează în simţul auzului. Şireturile se relaxează în simţul văzului. Sunt ud leoarcă, iar eu nu pot să-mi dau seama ce fel de muzică penetrează sala. E mult prea apăsător de linişte, chiar şi pentru licenţa mea în Tarkovsky. Îmi ţiuie timpanele, indecent de tare. Pe faţa lui Cristi se citeşte o mulţumire vecină cu neobrăzarea. Pe faţa mea se citeşte ratarea.

E târziu, sunt stors aidoma unei lămâi în paharul cu gin al unei fufe… bronzată artificial, desigur. E mult prea târziu! Oare ce face Ela? Uneori ni se pare că trăim total numai într-o anumită zodie, până la final. Uneori ni se pare că trebuie să se termine ceva ca să înceapă altceva. Unul dintre noi va reuşi într-o zi să se suie de-a dreptul pe bancă şi să strige: „Eu sunt Miron! Eu, numai eu sunt Miron!” Dar nu, Radule! Nu, tu n-ai avut curajul să-ţi asumi un Miron. Va veni o zi când voi face un film în care lucrurile chiar se întâmplă. Bunul meu, dragul meu public, răbdătorul meu critic… ne vedem peste 12 ani, în acelaşi loc, la aceeaşi oră. Măcar unul dintre noi va veni…

solilocvii

EA: Poate de asta nu suport să am oglinzi prin preajmă; poate fiecare oglindire accidentală şi întâlnire cu faţa mea mă aruncă în cele mai crâncene solilocvii. Poate că nu mă mai recunosc demult, poate nu m-am cunoscut niciodată.

E 2 si plouă de îngroapă; mă aşez cu milimetrice precauţii în aşternuturile vechi, cu ursuleţi, care-au înmagazinat toată istoria mea recentă, lacrimi şi solitudini dezolante, râsete în miez de noapte, ciocolată cu lapte şi apă minerală rece. Şi-mi derulez în semi-trezie momente, repar tardiv conversaţii cu repercusiuni ciudate, edulcorez  tonuri, colorez nuanţe, inventez radicalisme, pun piciorul în praguri post-factum. Strat după strat, toată înlanţuirea asta incoerentă care pare a fi viaţa mea capătă, cel puţin în întunericul ăsta umed, acum, un strop de sens şi de coeziune.

Şi, e ciudat, cea mai lungă conversaţie o am cu tine, tocmai când credeam ca între noi niciun cuvânt nu-şi mai are rostul, că mă citeşti din picăturile de cafea vărsate pe lângă cană, din toate tăcerile şi arsurile din ochi. Ar fi trebuit să aruncăm cât mai departe toate cuvintele astea perverse şi versatile, care n-au făcut decât să adune între noi nori denşi de precauţii, confuzii, anxietăţi şi susceptibilităţi. Ar fi trebui să ne inventăm, într-un elan edenic,  propriul limbaj, sa ne scriem propriul dex, să-l memorăm şi apoi să-i dăm foc într-un exces de egoism tandru. N-am urât niciodată cuvintele mai mult ca acum. Sper să le spele ploaia şi mâine să mă trezesc într-o lume mută şi senină.

http://www.youtube.com/watch?v=AJr3FOGNuwY

spasme

EA: Hmmm…tolănită în pat, în aşternuturi care miros a iarnă şi a apret, ce mai întoarcere în trecutul senzorial al copilăriei. O loveşte brusc peste afectivul sensibilizat izul de mentă proaspătă, din cana cu ceai fierbinte şi aromat pe care i-o întindea mama, în zilele de răceală crîncenă şi abandon şcolar temporar… « Nu, mai bine nu: plajă însorită cu nisip tandru, soare până să-mi descuameze epiderma…valuri violente şi masculine să mă scuture de păcate…». Îşi ridică alene un picior şi lasă să-i scape un geamăt cald si senzual… « Da, o plajă perfectă şi o ieşire eliadescă din timp…din frigul ăsta crâncen care sapă galerii prin mine şi prin creierii mei împrăştiaţi. Faină poezia lui Bukowski, cu cei 325 de ani care-i sunt necesari creierului până la dispariţia ultimei celule; şi cum o intoarce el, pervers şi ironic, împotriva unor gagici…haha, imaginarul lui ar fi fost văduvit iremediabil de absenţa unor creiere feminine vide». Îşi înlătură maşinal o şuviţă aspră de păr care-i ajunsese pe buze. « Buzele mele virginale cu gust de rodie! Mda, ar putea fi o poezie de Ienăchiţă Văcărescu…S-o tai, se strică! / S-o las, mi-e frică / Că vine altul şi mi-o rădică. Eterna dilemă masculină…Halal moment să trec în revistă programa… ». Respiră sacadat, într-un ritm alert care aproape o face să surâdă şi se intoarce cu gesturi frânte şi moi pe spate.

Perna o zgârie delicat pe claviculă şi începe să recapituleze, într-un dicteu delirant, toate formele de tortură care-i vin în cap. « Picătura chinezească m-ar face să mărturisesc orice…Şi robinetul ăla nenorocit care-mi străpunge timpanul de două nopţi…trebuie să chem un instalator. Cum dracu’ am ajuns la instalator când eu plecasem de pe plajă ??? O plajă pustie în Brazilia, acolo m-aş pierde fericită… ». Corpul i se convulsionează într-un fel dezarticulat si magic. Plăcere si nerăbdare. Spasme în serie alinate în nisipul imaginar de fierbinte şi descărcarea electrocutat-onirică a valului rece pe corpul cald si ud.

O mână şerpuieşte delicat pe contururile molatece ale trupului ei, ca un imn mut închinat memoriei tactile de către un orb senzual. O mână se întinde şi depune pe jos, peste « Naşterea tragediei » cu filele pătate de cafea şi de apolinic, jumătate din biletul de avion până la Rio de Janeiro, cumpărat cu măcar şase luni înainte. « De fapt, nu mai e asa mult… ».

Ana(bolism)

EL: La Dos de Maig mijește de ziuă. Alfons aude ca prin vis țârâitul enervant al deșteptătorului. Are motive temeinice să arunce pe jos pătura de lână fină și să-și vâre meticulos picioarele vânoase în pâslarii primiți cadou de la Helena. Face asta constant, mecanic, ca un mulaj nefericit al unei povești biografice oarecare. Astăzi e al treilea lui rol de când a primit jobul ăsta deplorabil. Se plimba în acea zi la două cvartale de Sant Pau, sau cel puțin așa i se spusese oprind un bătrân din parcursul ziarului. Era înnorat afară și înăuntru, sub steagul catalan și în cafeneaua Deco, în cuget și-n simțiri, era înnorat peste tot… Dar a obținut slujba cât ai zice pește. I se spusese că scopul scuză mijloacele și că simularea unei boli poate fi mai spectaculoasă decât boala în sine. A înghițit gălușca, mai mult de foame și cu biletul de evacuare în buzunarul nădragilor. Era într-adevăr un serviciu patologic! Jucase prima dată un epileptic și stătuse acolo cu bale la gură în timp ce o mână de rezidenți încercau să-i ghicească beteșugul. I s-a părut cel puțin catastrofal să treacă ani de zile prin Pemán, Miguel Mihura, Juan Ignacio Luca de Tena, Ruiz Iriarte sau Alfonso Sastre, doar ca să ajungă o bucată de carne posedată în mâinile unor posibili vraci. Totul rânjea în jur cu o sublimă simulare, el – bolnavul închipuit, ei – salvatorii umanității, reparatorii autorizați de bube.

Dar iată că la Dos de Maig sosise, în sfârșit, ziua sifiliticului. Alfons știa pe de rost, de fapt visase toată noaptea, în ralanti, întreaga scenă a salonului. Va trece pe la machiaj, îi vor înroși membrul, vor trage de el cu dinții până când va căpăta un veridic aspect de șuncă proaspăt tăiată. Îi vor turna apoi ceva gri-cenușiu pe mucoasa bucală și axile, îl vor tampona nesfârșit cu calupuri de vată înmuiate în oțet balsamic. Era, i se spusese cu o zi înainte, în faza șancrului primar. Intrase atât de tare în rolul ăsta încât a ținut, ba nu, a insistat chiar (!) să-și tragă un prezervativ cu o seară înainte, atunci când Helena, transfigurată de poftă, îl încălecase pentru o coridă fără spectatori. Când l-a întrebat ce are, el i-a răspuns senin: sifilis! Au râs amândoi în neștire, apoi ea s-a ridicat și a turnat un ceai de fragi. Alfons era un biet actor de spital și nu se mândrea deloc cu asta. Obișnuia să se prezinte drept pacient, lucru deconcertant chiar și pentru el însuși. La Dos de Maig, ambulanțele s-au trezit de mult și torc acum cuminte în curtea interioară. Prin fereastra a cincea de la etajul trei, doi ochi privesc nedeslușit în diagonală, desenând gânduri obscure pe pavaj. Alfons sifiliticul e pe afiș, spectatorii intră în halate albe, îl privesc de sus până jos și se retrag pentru deliberări… după două ceasuri se întorc și scriu în foaia de observație: blenoragie! Alfons jucase prost, atât de prost, greșise rolul, de fapt îl ratase cu totul, era brusc foarte deprimat… în zilele următoare avea să primească însă aplauze la scenă deschisă din partea Psihiatriei…

ce mult te-am iubit…

Geamilia: Eu te iubeam de mult. Și când nu te cunoșteam – te iubeam și te așteptam…

Daniar: Și eu te iubesc de mult. Te visam în tranșee…

EA: e sălbatică și dezlănțuită ca o furtună aprigă de vară în stepă, are forța și vitalitatea plantelor care străpung straturile dure și arzătoare de pământ și se încăpățânează să supraviețuiască până la picătura de ploaie salvatoare. Iubește viața cu patimă, fiecare senzație îi biciuieşte cu violenţă fiinţa și știe că timpul nu se întoarce niciodată să-i dea a doua șansă, de asta își smulge cu dinții fiecare clipă de fericire și fiecare rafală de râs sincer și curat. Are apucături de amazoană, orice cal, oricât de sălbatic, ajunge să toarcă blând și calin între coapsele ei ferme și fierbinți. Are apucături de bărbat, dar n-a luat de la ei, de fapt, decât dreptul de a-și croi un drum după propria vrere. E directă ca o sabie înfiptă în inimă și, în același timp, caldă și molatică în mâinile potrivite, în brațele potrivite.

Frumusețea ei zăpăceşte orice bărbat, căci are pielea smeadă și vie, ochii negri și migdalați, părul drept și unduitor, prins în cozi fermecate; oasele chipului ei tânjesc după un ceva indicibil, cântecul pleacă din ea și se înfige în oameni, tulburându-i ca într-o vrajă incertă. E înaltă și mlădioasă, fierbințeala trupului ei se unește cu fierbințeala soarelui și nu există ploaie care s-o stingă. Când intră în râu şi rochia i se lipeşte de trupul tânăr şi pietros, de sânii obraznici şi îndelung modelaţi, toţi bărbaţii îşi doresc s-o pietrifice  şi s-o eternizeze cu privirile lor flămânde. Dar carnea ei aşteaptă electrocutarea cărnii tinere şi aprige a omului croit pentru ea.

S-a măritat de copilă fără să știe ce-i iubirea, așteptând să i se întâmple visul; dar tot ce i s-a întâmplat au fost un război, un soț pe front și câteva rânduri la sfârșitul unei scrisori formale. A muncit de dimineață până noaptea cot la cot cu familia adoptivă a soțului și a așteptat. A așteptat întruna. Până într-o zi când cântecul izbucnit  din el, cel pe care îl disprețuia un pic, cel pe care îi plăcea să-l tachineze și să-l umilească, a făcut-o să se trezească din somn. Lumea în care se trezise era alta și ea era alta; a știut atunci că ea şi lumea întreagă se transfiguraseră sub magia orfică a acelui cântec. Că el era iubitul ei dintotdeauna, cel pe care îl visase, cel căruia trebuia să-i dea mâna și cu care se simțea în stare să înfrunte viața și moartea. Şi-a incendiat trecutul, a prins mâna bărbatului ei şi au pornit la drum, împreună, departe.

Ea e Geamilia, izvor de reverie pentru sufletele inocente  şi neîncercate de viaţă, pansament pentru sufletele crestate de deziluzii şi dezamăgiri crâncene.

*pretext: Cinghiz Aitmatov, Geamilia

(meta)scrisori din Mirador (2)

EA:

24 iunie 1955, Buenos Aires

M-am gândit odată de ce te-am ales pe tine, dintre milioane de oameni. În seara aceea nu chipul tău m-a atras, nu expresia feței pe care nu o vedeam, ci singurătatea și solitudinea care curgeau în valuri dense din trupul tău deșirat și fragil, înțepenit într-un soi de hieratism care m-a paralizat. În seara aceea, pe bancă, trupul tău se decupa din crepuscul într-o formă atât de pură și ingenuă, încât am știut că tu trebuia să fii: inocența care să balanseze mocirla mea, puritatea care să anuleze măcar o bucățică din ororile și atrocitățile care m-au sculptat. Ce ironie, stăteai și fixai cu privirea statuia lui Ceres, dintre toate zeițele posibile pe care le-ai fi putut contempla…

Nu regret nici o clipă că te-am făcut să suferi, că ai săpat cu mâinile goale, într-o frenezie perpetuă, în ființa ta, să afli răspunsuri, să înțelegi și să mă ințelegi; este un proces care te-a făcut bărbat. Tu ai fost excrescența mea sufletească iar eu un fel de tumoare malign-benignă care ți-a antrenat anticorpii pentru jegul care te așteaptă afară, la orice răscruce de drum. Pe tine te-am ales să fii casa mea după moarte. Când corpul asta nervos și fremătător va fi cenușă fină, mă voi fi transferat în ființa ta până în ultima moleculă, până în ultima picătură de sânge. Mă vei duce în tine până la propria extincție.

Ești înduiosător de copil și de neadaptat, dar lumea asta pe care doar o intuiești grotescă și murdară nu te va schimba niciodată. Vezi, de asta te-am ales pe tine să mă răscumperi, simbolic, din întuneric… Și când vei sta într-o cămăruță, curând, gata să-ti curmi viața și vei aștepta un semn, eu ți-l voi trimite. Pentru tine mă voi reîncarna în Hortensia Paz, cât să-ți fac un ceai de mate care să te întremeze și cât să te mint că, da, sunt multe lucruri frumoase pe lumea asta pentru care merită să respiri: păsări, flori, câini, un gramofon vechi, un copil… Iar tu o să-mi dăruiești, fără să știi, inelul.

Este singurul fel în care îți pot spune că te-am iubit.

Alejandra

*pretext: Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte

(meta)scrisori din Mirador (1)

EA:

24 iunie 1955, Buenos Aires

Nu mi-a fost frică de moarte niciodată.  Am mușcat din timp, l-am umilit, l-am îngenunchiat, l-am îmblânzit până la abolirea completă.  Timpul nu e decât câinele în lesă al morții, care te latră și te mușcă, de care ți-e frică, pe care vrei sa-l îmblânzești și nu poți, niciodată. Dar eu pot, de asta nu-mi pasă de iubire sau de ură, de compasiune sau de dispreț,  de greață sau de fericire. Ce dracu’ e aia fericire???? Nu suport  echilibrul, sunt ca albatrosul lui Baudelaire, cu aripile deschise în vânt, în furtună, în instabilitate, în incert, și complet stângaci pe uscat, pe liniște, pe suprafețe stabile si durabile.

Nu-mi pasă de oameni, îi folosesc și-i arunc în purgatoriul vieții mele; nu-mi pasă de mine, de corpul meu, de senzualitatea mea, de sufletul meu, de inima mea. N-am rădăcini și puncte de sprijin, nu am nimic pe lumea asta și tocmai de aceea sunt mai liberă decât și-ar putea dori oricine, oricând; de asta sunteți toți niște marionete docile în mâinile mele, subjugați și vrăjiți. Sunt o sumă de latențe care se anihilează reciproc până la explozia finală.

Îmi place focul, știu ca așa se va sfârși agonia mea, eternitatea asta în care m-am scăldat timp de 18 ani. Da, voi fi victima unei simbolistici facile de purificare.  Vreau ca focul ăsta să mă carbonizeze, să mi se împrăștie cenușa în patru colțuri, să mă sufle vântul până în buzunarele tale, până pe retina ta însetată, iar inima mea ignifugă să devină un muzeu subiectiv cu intrare limitată. Simt ca am obosit și vreau să dorm, Martin.

Alejandra

*pretext: Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte

Redeschidem geamul Caselor. Sărim…

EL: Unii oameni scriu poveşti pentru o singură dată în viaţă şi, fie că ea se referă la un furnal de bauxită, un cotoi tigrat degajând tragic pe calea ferată, la o femeie frumoasă, fie că nu, povestea cu pricina sfârşeşte – de obicei, uneori, mereu, sau niciodată – prin a face o figură modestă. În tolba cu surprize literare îşi au însă locul cu toatele (sic). Capacitatea de a debuşa poveşti s-a născut, paradoxal, pe vremea când oamenii nu mai aveau ce să-şi spună între ei. Atunci, doar atunci, un profanator de acorduri sociale nescrise a găsit sub un maldăr de haine ponosite impertinenţa prefixului – post. Lumea s-a definit mai apoi ca post-tăcere. În post-tăcerea creată, dată fiind obrăznicia pionierului, mulţi nu au mai tăcut. Desigur, tăcerea cu înţeles a rămas ofrandă vremurilor pre-tăcere.

Din cutia neglijent deschisă a erupt cu frenezie povestea adevărată numărul 1. Neavând elemente de comparaţie anterioare, ea s-a învrednicit în postura primei trimiteri bibliografice veritabile. De aici n-a mai fost mult şi oamenii au început să replice epic întâii mişcări tectonice din istoria povestitului. Se pare totuşi că oamenii au continuat să nu aibă a-şi spune prea multe pentru că toată lumea tăcea atunci când se spunea o poveste. S-a născut în acest fel o competiţie surdă între cei care credeau că pot spune cel mai iscusit basm. Iar cei care nu puteau crea, tăceau. Tăceau! Tăcerea lor era dovada că doar ceilalţi puteau fi demiurgi de slove. Câţi la număr, dintr-unii sau dintr-alţii, nimeni nu poate preciza. Şi asta pentru că, nu-i aşa, oamenii au continuat să nu aibă prea multe a-şi spune. În post-tăcere, tăcerea era uneori şi mai apăsătoare pentru că nimeni nu putea spune când anume altcineva va rupe lanţul cu câte o poveste. Având spectrul respectivei spaime deasupra capetelor, mulţi s-au pregătit sufleteşte pentru a auzi, în orice clipă, o poveste.

Pe bucata de planetoid chemată Pământ există un spaţiu în care tăcerea din pre-tăcere şi cea din post-tăcere pot fi auzite concomitent sau succesiv. Acest loc se cheamă „Sub cal” şi creionează câţiva metri pătraţi la umbra apăsătoare a prinţului Mihailo Obrenović (Михаило Обреновић), născut în ziua de şaisprezece a unui Septembrie ploios, 1823. Pentru că s-a căzut de acord asupra imaginii de cel mai luminat conducător al Serbiei moderne, a fost asasinat în al zecelea interval dintre răsărit şi apus, în însorita lună Iunie a lui 1868. Deşi trecut la cele veşnice, demnii urmaşi chirilici l-au ridicat pe un cal verzuliu în ceea ce cu infatuare se declamă Piaţa Republicii (Trg. Republike) a frumosului grad.

De atunci încolo, pentru că oamenii nu au în continuare prea multe a-şi spune, se întâlnesc la umbra armăsarului spre a fi personaje de poveste. Un casting tăcut, ritualic, o galvanizare constantă cu semnificaţii şi începuturi şi sfârşituri. Aţi ascultat vreodată asfaltul? Istoria lui călcată în picioare de mii şi mii de suflete? El e povestitorul. M-am aplecat încet, secvenţial, ca într-o tehnică specială, de film artistic, de film mut. Mi-am lipit urechea de pavajul din Trg. Republike şi am auzit tăcerea transcendentă a miilor de corduri bătând, original şi irepetabil, sub cal. Gândind la ce poate vedea un loc, o piatră, un unghi, un arbore, o fâşie de iarbă, uscată sau nu, apoi la nenumăratele poveşti, migratoare peste acesta… gândind la ce poate povesti calul, sau, de ce nu, Obrenović… Ele rămân mereu şi mereu pe loc, ascultând, doar ascultând, doar ascultând… Gerunziul nu poate fi trimis la culcare decât chemând poveştile…

1. Pe 25 Iunie 1839, prinţul Miloš a abdicat în favoarea fratelui său mai în vârstă, Milan II, aflat în stare terminală. Domnia sa fu atât de scrută încât sucombă pe 8 iulie 1839 fără a-şi recăpăta conştiinţa (sic) şi, poate, nerealizând că avusese coroana în propriile-i mâini. Nu l-a jelit nimeni. Aproape nimeni, cu excepţia sărmanei Ivona, simplă făptură de pat de campanie. A urmat Mihailo III, un prinţ mai degrabă ales decât ereditar… (Camil)
2. La umbra lui Mihailo Obrenović s-a adunat aproape un milion de suflete sârbeşti pentru a defula obsesia xenofobă înspre acolo unde-i e locul: Pristina. O masă uriaşă de furie, ca un car de război, flacăra balaurului de la Kosovo Polije arzând cu răbdare, mocnit, cazanul oricărei preconcepţii despre federalismul balcanic. O reîntoarcere la origini, la delirul nearticulat al cetei primitive, un urlet, două, o mie… aerul se cutremura sub impresia acordurilor tribale… (Noiembrie)
3. Deşi se-ntâmplă doar o dată la 101 ani şi 5 zile, sub calul din Trg. Republike, noaptea e pustie. Statuia îşi permite atunci să-şi lepede sabia, să descalece şi să tragă aerul rece în piept. Dinspre Dunăre, miliarde de miresme aţâţătoare aleargă nebune pe străzile medievale. Făpturi ciudate, strigoi şi spiriduşi afurisiţi încing atunci o baba oarbă drăcească prin parcuri, pe acoperişurile castelelor, pe aleile înfricoşătorului Kalemegdan… (Elful)
4. Şi-a dat întâlnire cu el sub cal. Era prima dată când fixa ea locul. Tremura, de frig, sau de emoţie. Sau în zadar. Ivan obişnuia s-o salte uşor pe umeri, pe pieptul lui de ciclop slav, obişnuia s-o perinde prin spelunci afumate din recele Zemun. Acum era rândul ei. Şi aştepta cu răbdare, cu nelinişte, cu complex. Oare ce va face ea peste 10 ani? Oare ce va face el când o va vedea?… (Elsa)     
5. A așteptat-o dincolo de convenții, lucid, relaxat, cu o glugă verzulie trasă peste ochii lucioși. Prin fața lui se perindau epifenomene bipede. Trebuia să fie ultima lui palpitație sub cal și, evident, nu putea lipsi de la întâlnirea cu necunoscutul. A așteptat-o acolo gândindu-se la o alta. Făcea frecvent asta ca un exercițiu de dezancorare fecundă. Iar când în sfârșit s-a ivit (sic), a luat-o de mână și, fără a mai aștepta semnalul de atac, a târât-o plăpând pe caldarâmurile înmuiate ale fostului pașalâc. Noaptea începuse sub cal și se sfârșise în zorii unei noi ere, undeva în Kralja Aleksandra… (Melting)

Şi tot din Case, cu religiozitate…

Mă uit în jur, o pastă specială mă confundă cu primul rând al sălii. Şi e linişte. Atât de linişte! Aproape că pot să-mi aud mitocondriile şoptind conspirativ pe la colţuri. Da, pesemne că am venit prea devreme. Ia să mă uit… 2 fără 10 – tic tac, tic tac. Oare cum e viaţa ei acum? Oare viaţa ei s-ar fi schimbat dacă nu mă căcam pe mine atunci când aburii îi ieşeau dulce-acrişor prin strungăreaţă? E oarecum bizar, abia dacă îmi pot aduce aminte ce-am mâncat la micul-dejun, şi uite-mă acum, aşteptând premiera la filmul vieţii mele şi întrebându-mă ce face o iubire neîmplinită din secolul trecut. Ce dracu mai avem noi în comun? Hmmm, greu de spus. Probabil că doar criza economică mondială. Hai, nu fi mitocan! Mai bine gândeşte-te cum altfel ţi-ai fi regizat pelicula. Da, ştiu, bugetul a fost mic, atât de mic încât abia dacă am avut bani de autobuz. Şi totuşi… totuşi am pus de toate, mai mult, am pus esenţialul: sufletul, pasiunea mea deşănţată, cunoştinţele mele priponite pe malul lacului Maggiore. Mă simt înfoiat ca un păun de prăsilă că fac parte din familia filmului european. Oare ce defineşte filmul european? Dracu ştie, poate puţin praf de stele, o mână de prieteni şi stupida infatuare a lui „altfel”. Apoi ceva indicibil şi perfect incompatibil cu succesul de box office. Apoi o dâră de francofonie artistică, o languroasă ancorare în existenţialismul de cafenea. Cu toate astea, ne îndreptăm orbi spre bateu-urile transatlantice. De asta ai plecat, Ela? Spune-mi, spune-mi acum, în ziua premierei mele. Spune-mi că mirajul ăsta care ne năpădeşte malign te-a doborât mai repede decât pe ceilalţi. Cât aş vrea să fii aici! 12 ani de tăcere, de agonie surdă altoită pe fragilitatea unei fiinţe mereu inegală cu sine.

E 2 fix! Încă puţin, încă puţin, mi se pare că aud zgomotul de bilete rupte în dreptul uşilor batante. E delirul premierelor, se vindecă doar cu cronici favorabile. Altfel, dacă iese nasol, te întorci mereu în plasa acelui sunet sec de hârtie mototolită în mâini nerăbdătoare. Am visat într-o noapte că eram Boris Vian şi muream la premiera filmului meu. Să fiu al naibii, chiar aşa a fost. Doar că eu nu eram Boris Vian. Nu-i nimic, oricum „voi scuipa pe mormintele voastre”. Mai puţin pe al tău, dragă Ela, tu – singura care ai văzut ratatul din mine şi impotenţa unui gest atât de banal ca sărutul. Pe tine nu te voi scuipa, o să mă caţăr pe cărămida ta biografică şi o să pun semne de carte din 3 în 3 rânduri. Ca să nu uit, ca să mă întorc mereu acolo pe unde te-au purtat paşii. Oare ce faci acum? Ia să vedem: e 2 şi zece, cotoarele rupte sună din ce în ce mai ameţitor. Deci la tine e… să vedem! Da, e 7 şi zece dimineaţa. Cafeaua dă în fiert, tu te încolăceşti agale în patul tău satinat. Ai rămas fidelă metodei orientale de a scurge esenţa din boabele alea. Iubitul tău cu abonament la sala de bowling a vrut să-ţi cumpere un filtru inteligent, dar tu nu, ai spus răspicat că preferi aroma nisipurilor mişcătoare. Bine ai făcut, sunt mândru nevoie mare, ai ştiut cum să marchezi împotriva bărbăţelului tău de consum. McAsshole! Ha-ha-ha. Îmi vine să vomit la gândul că mădularul ăla pistruiat parchează regulat în pântecele tale. Poate că verzeala asta care-mi cochetează cu batista e totuşi de la emoţia premierei. E 2 şi douăzeci, trece greu, ucigător de greu, mă apasă o senzaţie de maţe tocate cu toporul. E 7 şi douăzeci, te-ai răsucit în sfârşit, cretinul a plecat deja să-ţi procure o vacanţă de vis în Caraibe. Te uiţi trist pe fereastră, plouă şi din lacrimile alea scârțâitoare îţi decupezi un ciob de amintire. Oare ce face Radu acum? N-am mai auzit de el de vreo 12 ani. Eheee, aş vrea eu! De fapt te gândeşti la înduioşătorul adulter cu tânărul afro-american venit în practică taman când al tău Joe Bloggs împlinise 5 luni de blegeală cronică şi fâstâcită. Aşa că, de ce nu (?) – ai zis, am muncit pe brânci ca să ajung aici. 30 de centimetri de fericire. Dacă pielea s-ar imprima, ai fi un dalmaţian cu aer prostuţ şi vinovat. Dar nu, tu ai ştiut mereu să ai mici secrete. La fel ca acum 12 ani, când un viitor mare regizor român era cât pe-aci să te sărute. Şi tu încă n-ai spus la nimeni. Sunt mândru de tine! Povestea noastră rămâne pură pe mai departe.

E 2 jumate. Încă puţin şi mi se va da verdictul. Mi-am adus brusc aminte de o carte din copilărie, ceva povestiri eroice din istoria seculară a poporului obidit, capetele familiei Brâncoveanu rostogolindu-se înspăimântător pe uliţele din Istanbul. Da, mi-a rămas imaginea asta în minte: oase domneşti aşteptându-şi cu demnitate gâdele! Eu însă m-am simţit mereu mai afin cu mezinul brâncovenesc, Matei, singurul care ar fi fost dispus la o schimbare de paradigmă religioasă. Tot degeaba, i-au coborât şi lui căpăţâna pe caldarâm. Probabil că mi se va cere şi mie tributul chiar dacă voi jura solemn să nu mai regizez ceva în viaţa mea. Lumea poate fi intransigentă uneori!

Aud voci, cineva îşi vâră gâtul pe după cortină, eu sunt nevăzut, mic şi pleoştit în tronul meu de închipuit spectator. Din nou, linişte. Trece atât de greu, atât de greu. 3 fără douăşcinci. 8 fără douăşcinci. Eşti la duş acum, hidratându-ţi sânii voluptoşi din nişte tuburi albăstrui. Închid ochii şi sunt buretele tău. Spuma ta. Mă scurg agale printre labiile rozalii şi fac bule de bucurie. La o întretăiere bruscă şi o mişcare spasmodică a mâinii, dau nas în nas cu clitorisul. Are accent american. Câteodată îl aud noaptea ţipând vocabule neînţelese, gemând sacadat promisiuni deşarte ori umflându-se în pene. Ştii ce!? Ar trebui să treci cu nişte flori pe la mormântul lui Abe Lincoln. Dacă nu era „Abe cel cinstit” ai fi făcut şi acum amor cu un vibrator scorojit. Aşa însă, ai micul tău sclav maroniu gata să te pună pe tine în cătuşe. Da, ştiu, ştiu: sunt rău de gură, sunt român, prost şi gelos pe ceva ce n-a fost nicicând al meu.

Mi s-a sculat pula, îmi frec uşor prohabul şi-mi întind picioarele. Dacă m-aş putea vedea probabil că aş striga: „stop cadru – tăiaţi”! Dar nu, eu vreau să urlu „motor”, să te întind pe gresie şi să te fut în neştire. Şi chiar asta fac! Ce nevoie am eu de un sărut avortat acum 12 ani când pot să te am oricând… în gând! E 3 fără un sfert. E 8 fără un sfert. Ai avut un orgasm matinal, iar pe mine mă dor coaiele. Halal echitate sexuală! Apar şi primii plătitori de bilete, râd înfundat iar asta mă înfurie la culme. Linişte, imbecililor, urmează premiera vieţii mele!