Suntem în martie 1902. Un soare blând stropește alene Ringstrasse. Seara, cu casa închisă, Cosi fan Tutte la Staatsoper. Psihanaliza n-are a face cu pansexualismul. Poate doar canapeaua. Orbită de futerea de mamă, bătrâna Europă nu sesizează proliferarea pernicioasă a unor Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski ori Strindberg. Freud fumează cam mult. În căutarea teoriei unui ev damblagiu la cap, elipsa ține loc de fraze baroce. „Prin ce pizda mă-sii se mai transmite și se mai reproduce umanitatea care, bine sau rău tratată, există în fiecare ființă umană?” Freud fumează cam mult. În Imago apar imagini ale spiritului, logic! La Salzburg, ferit de ochii presei (sic), apare un om cu lupi… Preocupat în continuare cu futerea de mamă, Freud se rățoiește la Martha o singură dată în 53 de ani: ciupercile se culeg cu sau fără picior? Doctorul leșină într-o cârciumă din Boston din cauza mirosului de homar. În cădere, neica le șoptește apropiaților în legătură cu gazdele americane: „Ei nu știu că le aducem ciuma”. Un arheolog rămâne atașat de pasul fulgurant al unei tinere grecoaice îngropate la Pompei. Birocrația intelectuală a epocii devenea sufocantă…

Pe acest fundal a început adevărata futere de mamă, în variantă audio CD, cu aspecte istorice ciudat-retroactive (așa s-a născut și anacronismul cras):

A existat odată un rai al răilor care se chema Pământ. Cât era ziulica de lungă – 24 de ore, după ultima măsurătoare asumată în mod oficial de către nu ştiu cine –, oamenii răi trăiau cu fervoare fiecare secundă şi minut cu care îi învrednicise Creatura. Existau chiar locante publice intitulate Pristina în care oamenii răi se duceau şi violau femei şi copii, tăiau cu macete din sânii mamelor, beau sângele bătrânilor din pocale aurite şi smălţuite. Bisericile răilor ardeau pe rug măruntaiele bunilor, dănţuind în juru-le pe acorduri inchizitoriale. Pe la 1800 şi ceva, spre sfârşit de veac se pare, un mare om rău, pe numele său Jack The Ripper, s-a apucat să stranguleze femei tinere, iar apoi să le segmenteze artera jugulară. După scurta procesiune, le detaşa, cu oarecare detaşare se povesteşte, anumite părţi ale corpului. A curs multă apă pe Tamisa până să ajungă înspre zilele noastre faptele de vitejie ale Spintecătorului. Omenirea l-a cântat adeseori în stihuri meşteşugite, copiii au fost adormiţi sub impresia bravelor acte ale bătrânului Jack, regizori dintre cei mai iscusiţi i-au ecranizat comportamentul exemplar. De atunci încolo, mulţi temerari răi au încercat să-l copieze, ba chiar să-l şi întreacă blasfematoriu pe primul produs veritabil al PR-ului.

În şcolile raiului chemat Pământ se predau lecţii de violenţă pură iar la grădiniţe şi chiar creşe, prolegomenele sadice erau literă de lege. Belferii călcau cu sălbăticie în picioare ciracii, le scoteau ochii cu andrele înroşite în foc şi chiar dădeau cu pietre în părinţii prea cuminţi veniţi să asiste la şedinţele cu acelaşi nume. Cine trecea clasa era premiat printr-o coroniţă cu spini, purtată cu mândrie 1 an de zile pe toate marile artere rău famate ale urbelor. Desigur, sistemul de învăţământ nu era o problemă. Foarte puţini erau cei care apucau să urmeze cursurile superioare ale vreunei universităţi sataniste. Marea masă a şcolarizaţilor rămânea ulterior în categoria „victime sigure ale răului altora”, cu apostila „necalificaţi”. Cea mai cunoscută facultate era în Koln şi se chema Mein Kampf. Cine ieşea de aici putea fi sigur că va ajunge tiran în vreo ţară africană. Licenţele erau unice şi constau în mult teren, foarte mult teren, pe marginea subiectului canibalist. Americanii aveau, normal, propria lor universitate de elită, undeva prin Arizona… aleşii care urmau cursurile acestui prestigios stabiliment, se pregăteau să conducă lumea, s-o bombardeze sistematic, să trepaneze căpetenia oricărei naţiuni insuficient de afurisite.

În Biserici intrau doar cei mai răi dintre oameni, închinând ofrande vii lui Behemot, Marea pisică neagră a universului. Desigur că existau multe schisme, pentru că drăcoveniile nu cădeau de acord asupra unei singure pisici. De pildă, prin secolul XVI d.B. (după Behemot), a existat un împeliţat pe nume Martin Luther care a emis 95 de teze despre practica indulgenţelor, fapt ce a dus finalmente la o împărţeală ameţitoare a religiei behemotine. Fiind parţiale sau plenare, indulgenţele erau iertări în faţa lui Behemot, prin intermediul satrapicei acţiuni a bisericii. Indulgenţele cu pricina iertau pedeapsa vremelnică, nu şi vina, un tip de păcat special care nu putea fi dezlegat decât prin spovedanie. Spovedania consta în trecerea credinciosului rău printr-o maşinărie a groazei, acesta trebuind, sub tortură şi în faţa unui pluton de execuţie sacră, să mărturisească absolut toate faptele bune pe care le-a comis până la procesiunea în curs. Dacă, de pildă, dădeai de pomană pe stradă sau ofereai locul în autobuz unei bătrânici, trebuia să săvârşeşti 50 de samavolnicii în decurs de 12 ore, şi numai în prezenţa unui contabil sacerdot. Dacă, pe de altă parte, îndrăzneai să faci dragoste tandră cu soţia ta, fără s-o violezi cu sălbăticie, supliciul însemna castrarea definitivă. De cele mai multe ori, soţiile erau cele care reclamau la Sfântul Oficiu de Sacrilegii faptul că nu au fost violate, şi asta, în repetate rânduri. Cel mai mare păcat era să cruţi viaţa cuiva: se pedepsea aspru, după legea lui Behemot, mângâind suav şi pe vecie căpşorul unei răţuşte abia ouate.

Multe ar fi aspectele care ar merita menţionate, dar naratorul s-a oprit, frugal, doar asupra câtorva, mai degrabă educative. Şi cum, potrivit mainstream-ului, se spunea că răul învinge întotdeauna, a existat totuşi povestea unui om care vroia dinadins să strige întregului rai numit Pământ, că, uneori, binele triumfă. El se numește Mika și fusese anterior castrat pentru că făcuse dragoste cu prietena sa:

http://www.youtube.com/watch?v=_J0if88fq1Q&feature=related

Desigur, ne aşteptăm ca acesta să ajungă în iad, o mare tarla verde plină de caritate şi de cazane în care păcătoşii sunt dezmierdaţi nici mai mult nici mai puţin decât o eternitate…