EA: În prima noapte în care am făcut dragoste, atunci trebuia să mă omori. Trebuia să-mi smulgi coastele pe care desenai fremătător fiorduri şi să le arunci la câini, să-mi jupuieşti pielea centimentru cu centimetru si s-o umpli cu paie de grâu dat in pârg, să-mi zdrobeşti rotulele până să le faci nisip fin de aşezat sufletul la soare, să-mi smulgi din vene cu lama cuţitului sângele clocotit care mă renega, care vroia ACASA. Trebuia să scapi de mine şi să mă scapi de mine; dar n-ai putut, pentru că eu eram EA, femeia pe care o desenaseşi pe un colţ de pânză, in faţa mării, petrecându-şi singurătatea si ego-ul luat de valuri, femeia care trebuia să te scoată din tunel.

În ziua aceea, in faţa tabloului, m-am recunoscut; am simţit pensula ta desenându-mi fiinţa, am simţit securea ce tăia lemn să se facă fereastră pictată de tine, am simţit privirea ta sfredelindu-mi ceafa şi am ştiut ca tu vei fi fost ultimul. M-am târât zile întregi pe străzile din Buenos Aires şi te-am condus cu sforile minţii mele, ca un păpuşar masochist, să mă găseşti. Şi când m-ai găsit, ai vrut să fiu Laura sau Beatrice sau Euridice, ai vrut să fiu dragostea absolută, salvarea supremă, fiinţa care să răscumpere cinismul tău și urâţenia lumii pe care o detestai şi-o dispreţuiai.

Ai citit prea multe cărţi, Juan Pablo, iubirea absolută, «iubirea adevărată» (despre care mi-ai perorat o noapte întreagă) nu există; e un construct, o iluzie, un castel în Spania, pe o plajă frumoasă şi cameleonică. Nu aveam decât clipa, trupurile astea imperfecte care se căutau şi se devorau cu o sete androginică şi n-ai înţeles nimic…

Te-am iubit aşa cum n-am iubit pe nimeni şi nu ţi-a fost de-ajuns; m-ai prins în hăţişuri de vorbe, m-ai hăituit cu fraze alambicate şi stupide, să mă târăşti în locurile tale comune şi să mă sufoci cu păreri seci şi moarte; nu m-ai văzut niciodată aşa cum sunt, n-ai văzut infernul pe care îl purtam după mine, legat ca o ghiulea de glezna dreaptă. Da, de asta părea că am când 26, când 100, când 1000 de ani; eşti mai orb decât soţul meu lăsat acasă, printre cărţi şi resturi de viaţă, cu care – aşa cum mă acuzi – disimulez plăcerea din când în când.

Probabil că sunt şi curvă, aşa cum tu ești crud; arunci cu cuvinte şi te aştepţi să le poţi şterge, dar ele nu se mai duc, nu se mai spală, se distilează în lacrimi, se transformă clipă după clipă în privirea asta tristă, de femeie care a trăit multe, pe care suferinţa o ţine de cap în fiecare seară când dă afară fierea. Acum mă uit în ochii tăi şi sper ca privirea mea să te facă să înfigi cât mai adânc cuţitul, de cât mai multe ori, cu furie, dacă asta te salvează. Nu ne-am iubit printr-un perete de sticlă, aşa cum crezi, ne-a încălzit mereu aceeaşi flacără autofagă, am săpat mereu, cu mâinile goale, aceleaşi galerii; când nu m-ai văzut, nu eram departe, în lumea mea; eram în spatele tău, gata să te prind.

* sunt Maria Iribarne, femeia ucisă «din-dragoste» de Juan Pablo Castel, reîncarnata, preţ de o ficţiune mai încolo, în Alejandra Vidal…

* pretext: Ernesto Sabato, Tunelul