(EL.avi)

Am atatea carduri de identitate zilele astea:

Sunt un muzician, pot canta taman bine.

Scriu poezii, sunt un poet.

Pictez, sunt un pictor.

Gatesc, sunt bucatar.

Spun povesti, sunt un povestitor.

Am 3 copii, sunt o mama.

Spal vase, sunt un spalator de vase biped.

Am pierdut sirul a ceea ce sau cine sunt…

Nu-mi amintesc cine a inceput jocul, cine a trasat granitele, cand si unde… cine a ales ce identitate e folosita in care ocazie, si de ce.

Uneori ma incurc in toate cardurile mele si arat „spalator de vase” in loc de „student”, duduii care sta in fata mea la receptie si ma priveste banuitor.

Ma intreb cum asa…

N-am spus niciodata ceva care n-a fost adevarat, asa ca de ce privirea asta, duduie?

Se pare ca suntem incapatanati in efortul nostru de a descrie chestia numita „identitate” cu fiecare dara de cuvinte. Ma intreb daca suntem sortiti esecului…

Suntem chiar atat de self-oriented incat sa nu realizam ca dand nume nimicurilor cotidiene, virtutile noastre, deprinderile si asa mai departe… ca nu facem decat sa decojim pas cu pas ceea ce identitatea noastra este sau poate fi… Ne invatau cum sa vedem poza globala mai intai iar abia apoi sa ne concentram asupra partilor; si totusi suntem condamnati sa atarnam de parti iar apoi, probabil, doar daca interesati sau curiosi indeajuns, vom incerca sa surprindem componentele si sa asamblam puzzle-ul asta numit fiinta umana, finalmente, laolalta.

E ciudat cand ajungi sa te gandesti la asta, cum am evoluat si daca intr-adevar am facut-o, si in ce anume, pentru ca la sfarsitul fiecarei zile mergem la culcare fara sa constientizam sau simti ca suntem una si nu cealalta, orice si nu doar ceva. Inchidem ochii si ne lasam gandurile cu „nimicul”, continuand sa visam la o zi mai buna.

Si tot asa, au reusit numeroasele noastre identitati sa ne puna in pericol? Devenim treptat morti din pricina tuturor acelor definitii a ceea ce suntem? Ne multumim cu acel frumos „ceva” doar pentru ca e atat de comun si nu ne divide sau sfasie in bucati?

Nu poti avea „o parte din nimic”; nimicul este mereu „un intreg”.

„Sunt ceea ce sunt”; si tu?

„Cine esti, Cititorule, ce varsta ai, ce stare civila, profesie, venit? Ar fi indiscret sa te intreb. Treaba ta. Ceea ce conteaza e starea de spirit cu care acum, in intimitatea casei tale, incerci sa restabilesti calmul perfect pentru a te cufunda in carte; intinzi picioarele, le tragi la loc, le intinzi iarasi. Ceva s-a schimbat de ieri. Lectura ta nu mai e solitara: te gandesti la Cititoare, care in aceasta clipa chiar deschide si ea cartea, si iata ca peste romanul de citit se suprapune un posibil roman de trait, urmarea povestii tale cu ea, sau mai degraba: inceputul unei posibile povesti… Iata ca inca de la prima pagina iti dai seama ca romanul pe care-l ai in mana nu are nimic de-a face cu cel pe care-l citeai ieri.” [Italo Calvino]