EA: mi-era teamă pentru tine ca nu vei mai găsi uşa; când am închis-o, primul impuls a fost să-mi pun rochia verde din brocart – reminiscenţe de Isoldă -, să-mi dau cu carmin pe buze şi cu cărbune la ochi, să mă aşez pe canapea şi să te aştept; să ţes întruna la linţoliu, să reiterez dantelării mitologice şi să lungesc momentul cu toate firele pe care le-aş compune şi descompune, ca un demiurg ce nu vrea niciodată să-şi ducă la bun sfârşit creaţia. Dar auzeam cum dărâmi ziduri, cum arunci cu flăcări şi cu pietre, cum te caţări pe metereze inventate, cum tai cu sabia în stânga şi-n dreapta demoni imaginari, cum îţi croieşti drum printr-o pădure tot mai adâncă şi mai deasă şi mai neagră, iţită din fanteziile tale, bântuită de cohortele de fiare ale Sfintei Duminici. Ştiam că aşa nu vei ajunge niciodata la mine, chiar dacă uşa era lângă tine, chiar dacă nu trebuia decât să apeşi clanţa. Dar cum să faci asta, clanţa aia ţi-ar fi ars sistemele de valorizare, ce mai puteam eu însemna pentru tine dacă doar deschideai o uşă?… Şi cum ai fi putut să-mi eviţi privirea limpede şi interogativă fără cicatrici care să-ţi brăzdeze faţa şi braţele, fără piele arsă, fără scrumul din haine, fără îmbătrânirea asta a căutării, care ţi s-a aşezat în ochi?…

Multă vreme am fixat cu privirea uşa şi mi-am reglat respiraţia sacadată după respiraţia ta; a ta, omorâtorul-de-balauri-inventaţi, a ta, războinicul-înnăscut, a ta, cuceritorul de echivocuri…; şi, într-o zi, am obosit şi-am început să aduc de mână in odaia mea singuratică, oameni. Îi alegeam sau mă alegeau ei pe mine şi-i treceam întruna prin uşa asta care doar pentru tine rămânea invizibilă şi zăvorâtă. Şi toţi oamenii ăştia m-au învăţat să practic existenţa-fără-de-tine şi mi-au repetat, până la irecognoscibil, că e inutil să aştepţi tătarii. Tătarii nu vin niciodată sau vin prea târziu. Şi mi-au redeschis simţurile, senzaţiile şi rănile.

E seară şi-mi fac o cafea. Ajung la mine ecouri din luptele care se dau afară  (luptele tale cu tine) şi-mi vine să plâng; e amară şi neagră cafeaua şi uşa începe să se zidească pe interior. Acum chiar ai avea un zid de pătruns, dar cui îi mai pasă… Până să pun apa la fiert, încă, te-aş fi aşteptat cu cataplasme din pelin, să-ţi vindec cicatricile livreşti. Acum doar sorb ultima înghiţitură din smoala fierbinte şi mă uit cum se înserează peste noi, aleg un perete, desenez pe el cu mişcări precise, hipnotice, fereastra aia largă şi luminoasă, la care am visat toată viaţa, desenez şi corabia cu pânze şi mă duc. E ca o evadare dintr-un roman sud-american, ştiu ca-ti place…Nu?