EL_din_ludic ->Daaaa, amice, îţi spuneam deunăzi, în spatele tuturor se afla câte o femeie: Edip, Augustin, Grahii, macabeii, Francisc, Abélard, Goethe, Nietzsche, Napoleon şi câţi alţii… ce făcea ea acolo, la umbra titanilor, dracu ştie? La umbra gralului masculin, ea părea a fi, în fine, umbra… În faţa gelatinosului sens cu lucruri şi fiinţe presărate nesăbuit, eroina noastră tinde să aleagă universul sec şi rece al necesarului. Halal! Dar femeia-din-umbră nu păcătuieşte identic pe toate meridianele simţurilor, ea nu tresaltă concret decât atunci când i se năzare ceva diafan, o pulpă rotisată de porc i se pare un crin imperial doar scăldat în lacurile de sudoare ale tainiţelor fiinţării. Femeia spaniolă e sumbră, cea italiană – păgână, a franceză în schimb va fi raţională şi, sub varii prilejuri, chiar raţionalistă. Ideea de a fixa o femeie în spatele bărbatului vine totuşi din igenua şi înduioşătoarea, uşor delabrata, credinţă a perfecţiunii. Cugete lacome şi ireverenţioase ţin mai apoi morţis să păstreze femeia în vitrină, ferită de praf, de riscurile străzii ori de scriitorii barbari. Toţi ăştia, puţin mai mult decât o ceapă degerată, nutresc credinţa că evul lor e ceva enorm şi special. Nu e de mirare, astfel, că, uneori, femeia din umbră a rupt lanţurile şi a dezăgăzuit pudoarea pe potecile rău-famate ale moralei… Louise Colet l-a atrofiat pe sărmanul Flaubert, dar a ţinut morţiş să facă loc de amantlâc cu Hugo, tizul Cousin, de Musset ori Alfred de Vigny. Şi, surpriză, tot Louise a înşfăcat pantagruelic trofeul pentru poezie oferit, pe rând, de aceşti bărbaţi-din-faţă. Femeia-din-umbră s-a grăbit atunci să-şi brodeze (reflex al vremurilor de tandră claustrare) pe tivul rochiei găselniţa „emancipare”. Ca să ţii totuşi pasul cu o femeie-din-umbră-proaspăt-emancipată e nevoie să înşeuezi cai de curse, nu mârţoage. Sainte-Beuve a trăit fără noroc la femei-din-umbră, şi-a căutat în zadar talentul, a umilit prieteni, dar a şi păcătuit prin a-i ignora pe Balzac ori Stendhal. Femeile-din-umbră încă îi mai aduc ofrande. Ferit de coit, Sainte-Beuve a fost printre primii purtători involuntari ai emancipării. La fel, onanismul scriitoricesc al lui Otto Weininger a târât femeia-din-umbră prin toate catacombele dispreţului. Fără a-şi da seama, Otto a pus femeia pe picior de egalitate cu esenţialul. Noroc că s-a sinucis la douăzeci de ani şi a putut, astfel, fi remarcat. Femeia-din-umbră e peste bărbatul-din-umbră pentru că are în faţă un bărbat-din-faţă. Cel din urmă nu vede înainte decât propria lui malahie. Cu toate astea, şi doar pentru a nu cădea în păcatul de a crede că femeia-din-umbră cochetează cu perfecţiunea, vom concluziona că ea nu va putea niciodată să scrijelească pe tablă ceea ce studentul Perez a produs, pus să scrie în limbaj poetic „evenimentele consuetudinare care se petrec pe uliță”: „Ceea ce se întâmplă pe stradă!” A trebuit să apară, ulterior, Jung pentru a ne spune că purtăm în inconştientul (inconştienţa?) nostru sexul opus. Astfel că, pe acest balansoar al umbrelor din faţă şi din spate, femeia-din-umbră s-a vrut bărbatul-din-faţă iar bărbatul-din-toate-poziţiile a vrut femeia-din-umbră. Şi doar pentru că femeia-din-faţă era dată. Dată uitării luptei pentru emancipare. Nu ne rămâne decât să punem peste gura sobei pătura pe care La Rochefoucauld scrisese că defectele se nasc din exagerarea virtuţilor… abnegaţia femeii-umbră, sacrificul ei extraordinar pentru bărbaţii aflaţi sub oblojire, altruismul ei semeţ, fac doar să-i descrie cercul mărunt şi concret al existenţei. Cum ar zice Sábato, şi bărbatul greşeşte… dar cel puţin atunci face un război mondial sau un sistem filosofic…

Ps: „M-aş bucura dacă într-o zi v-aţi schimba părerea” (Floriana Jucan)