Mă uit în jur, o pastă specială mă confundă cu primul rând al sălii. Şi e linişte. Atât de linişte! Aproape că pot să-mi aud mitocondriile şoptind conspirativ pe la colţuri. Da, pesemne că am venit prea devreme. Ia să mă uit… 2 fără 10 – tic tac, tic tac. Oare cum e viaţa ei acum? Oare viaţa ei s-ar fi schimbat dacă nu mă căcam pe mine atunci când aburii îi ieşeau dulce-acrişor prin strungăreaţă? E oarecum bizar, abia dacă îmi pot aduce aminte ce-am mâncat la micul-dejun, şi uite-mă acum, aşteptând premiera la filmul vieţii mele şi întrebându-mă ce face o iubire neîmplinită din secolul trecut. Ce dracu mai avem noi în comun? Hmmm, greu de spus. Probabil că doar criza economică mondială. Hai, nu fi mitocan! Mai bine gândeşte-te cum altfel ţi-ai fi regizat pelicula. Da, ştiu, bugetul a fost mic, atât de mic încât abia dacă am avut bani de autobuz. Şi totuşi… totuşi am pus de toate, mai mult, am pus esenţialul: sufletul, pasiunea mea deşănţată, cunoştinţele mele priponite pe malul lacului Maggiore. Mă simt înfoiat ca un păun de prăsilă că fac parte din familia filmului european. Oare ce defineşte filmul european? Dracu ştie, poate puţin praf de stele, o mână de prieteni şi stupida infatuare a lui „altfel”. Apoi ceva indicibil şi perfect incompatibil cu succesul de box office. Apoi o dâră de francofonie artistică, o languroasă ancorare în existenţialismul de cafenea. Cu toate astea, ne îndreptăm orbi spre bateu-urile transatlantice. De asta ai plecat, Ela? Spune-mi, spune-mi acum, în ziua premierei mele. Spune-mi că mirajul ăsta care ne năpădeşte malign te-a doborât mai repede decât pe ceilalţi. Cât aş vrea să fii aici! 12 ani de tăcere, de agonie surdă altoită pe fragilitatea unei fiinţe mereu inegală cu sine.

E 2 fix! Încă puţin, încă puţin, mi se pare că aud zgomotul de bilete rupte în dreptul uşilor batante. E delirul premierelor, se vindecă doar cu cronici favorabile. Altfel, dacă iese nasol, te întorci mereu în plasa acelui sunet sec de hârtie mototolită în mâini nerăbdătoare. Am visat într-o noapte că eram Boris Vian şi muream la premiera filmului meu. Să fiu al naibii, chiar aşa a fost. Doar că eu nu eram Boris Vian. Nu-i nimic, oricum „voi scuipa pe mormintele voastre”. Mai puţin pe al tău, dragă Ela, tu – singura care ai văzut ratatul din mine şi impotenţa unui gest atât de banal ca sărutul. Pe tine nu te voi scuipa, o să mă caţăr pe cărămida ta biografică şi o să pun semne de carte din 3 în 3 rânduri. Ca să nu uit, ca să mă întorc mereu acolo pe unde te-au purtat paşii. Oare ce faci acum? Ia să vedem: e 2 şi zece, cotoarele rupte sună din ce în ce mai ameţitor. Deci la tine e… să vedem! Da, e 7 şi zece dimineaţa. Cafeaua dă în fiert, tu te încolăceşti agale în patul tău satinat. Ai rămas fidelă metodei orientale de a scurge esenţa din boabele alea. Iubitul tău cu abonament la sala de bowling a vrut să-ţi cumpere un filtru inteligent, dar tu nu, ai spus răspicat că preferi aroma nisipurilor mişcătoare. Bine ai făcut, sunt mândru nevoie mare, ai ştiut cum să marchezi împotriva bărbăţelului tău de consum. McAsshole! Ha-ha-ha. Îmi vine să vomit la gândul că mădularul ăla pistruiat parchează regulat în pântecele tale. Poate că verzeala asta care-mi cochetează cu batista e totuşi de la emoţia premierei. E 2 şi douăzeci, trece greu, ucigător de greu, mă apasă o senzaţie de maţe tocate cu toporul. E 7 şi douăzeci, te-ai răsucit în sfârşit, cretinul a plecat deja să-ţi procure o vacanţă de vis în Caraibe. Te uiţi trist pe fereastră, plouă şi din lacrimile alea scârțâitoare îţi decupezi un ciob de amintire. Oare ce face Radu acum? N-am mai auzit de el de vreo 12 ani. Eheee, aş vrea eu! De fapt te gândeşti la înduioşătorul adulter cu tânărul afro-american venit în practică taman când al tău Joe Bloggs împlinise 5 luni de blegeală cronică şi fâstâcită. Aşa că, de ce nu (?) – ai zis, am muncit pe brânci ca să ajung aici. 30 de centimetri de fericire. Dacă pielea s-ar imprima, ai fi un dalmaţian cu aer prostuţ şi vinovat. Dar nu, tu ai ştiut mereu să ai mici secrete. La fel ca acum 12 ani, când un viitor mare regizor român era cât pe-aci să te sărute. Şi tu încă n-ai spus la nimeni. Sunt mândru de tine! Povestea noastră rămâne pură pe mai departe.

E 2 jumate. Încă puţin şi mi se va da verdictul. Mi-am adus brusc aminte de o carte din copilărie, ceva povestiri eroice din istoria seculară a poporului obidit, capetele familiei Brâncoveanu rostogolindu-se înspăimântător pe uliţele din Istanbul. Da, mi-a rămas imaginea asta în minte: oase domneşti aşteptându-şi cu demnitate gâdele! Eu însă m-am simţit mereu mai afin cu mezinul brâncovenesc, Matei, singurul care ar fi fost dispus la o schimbare de paradigmă religioasă. Tot degeaba, i-au coborât şi lui căpăţâna pe caldarâm. Probabil că mi se va cere şi mie tributul chiar dacă voi jura solemn să nu mai regizez ceva în viaţa mea. Lumea poate fi intransigentă uneori!

Aud voci, cineva îşi vâră gâtul pe după cortină, eu sunt nevăzut, mic şi pleoştit în tronul meu de închipuit spectator. Din nou, linişte. Trece atât de greu, atât de greu. 3 fără douăşcinci. 8 fără douăşcinci. Eşti la duş acum, hidratându-ţi sânii voluptoşi din nişte tuburi albăstrui. Închid ochii şi sunt buretele tău. Spuma ta. Mă scurg agale printre labiile rozalii şi fac bule de bucurie. La o întretăiere bruscă şi o mişcare spasmodică a mâinii, dau nas în nas cu clitorisul. Are accent american. Câteodată îl aud noaptea ţipând vocabule neînţelese, gemând sacadat promisiuni deşarte ori umflându-se în pene. Ştii ce!? Ar trebui să treci cu nişte flori pe la mormântul lui Abe Lincoln. Dacă nu era „Abe cel cinstit” ai fi făcut şi acum amor cu un vibrator scorojit. Aşa însă, ai micul tău sclav maroniu gata să te pună pe tine în cătuşe. Da, ştiu, ştiu: sunt rău de gură, sunt român, prost şi gelos pe ceva ce n-a fost nicicând al meu.

Mi s-a sculat pula, îmi frec uşor prohabul şi-mi întind picioarele. Dacă m-aş putea vedea probabil că aş striga: „stop cadru – tăiaţi”! Dar nu, eu vreau să urlu „motor”, să te întind pe gresie şi să te fut în neştire. Şi chiar asta fac! Ce nevoie am eu de un sărut avortat acum 12 ani când pot să te am oricând… în gând! E 3 fără un sfert. E 8 fără un sfert. Ai avut un orgasm matinal, iar pe mine mă dor coaiele. Halal echitate sexuală! Apar şi primii plătitori de bilete, râd înfundat iar asta mă înfurie la culme. Linişte, imbecililor, urmează premiera vieţii mele!