EL: Unii oameni scriu poveşti pentru o singură dată în viaţă şi, fie că ea se referă la un furnal de bauxită, un cotoi tigrat degajând tragic pe calea ferată, la o femeie frumoasă, fie că nu, povestea cu pricina sfârşeşte – de obicei, uneori, mereu, sau niciodată – prin a face o figură modestă. În tolba cu surprize literare îşi au însă locul cu toatele (sic). Capacitatea de a debuşa poveşti s-a născut, paradoxal, pe vremea când oamenii nu mai aveau ce să-şi spună între ei. Atunci, doar atunci, un profanator de acorduri sociale nescrise a găsit sub un maldăr de haine ponosite impertinenţa prefixului – post. Lumea s-a definit mai apoi ca post-tăcere. În post-tăcerea creată, dată fiind obrăznicia pionierului, mulţi nu au mai tăcut. Desigur, tăcerea cu înţeles a rămas ofrandă vremurilor pre-tăcere.

Din cutia neglijent deschisă a erupt cu frenezie povestea adevărată numărul 1. Neavând elemente de comparaţie anterioare, ea s-a învrednicit în postura primei trimiteri bibliografice veritabile. De aici n-a mai fost mult şi oamenii au început să replice epic întâii mişcări tectonice din istoria povestitului. Se pare totuşi că oamenii au continuat să nu aibă a-şi spune prea multe pentru că toată lumea tăcea atunci când se spunea o poveste. S-a născut în acest fel o competiţie surdă între cei care credeau că pot spune cel mai iscusit basm. Iar cei care nu puteau crea, tăceau. Tăceau! Tăcerea lor era dovada că doar ceilalţi puteau fi demiurgi de slove. Câţi la număr, dintr-unii sau dintr-alţii, nimeni nu poate preciza. Şi asta pentru că, nu-i aşa, oamenii au continuat să nu aibă prea multe a-şi spune. În post-tăcere, tăcerea era uneori şi mai apăsătoare pentru că nimeni nu putea spune când anume altcineva va rupe lanţul cu câte o poveste. Având spectrul respectivei spaime deasupra capetelor, mulţi s-au pregătit sufleteşte pentru a auzi, în orice clipă, o poveste.

Pe bucata de planetoid chemată Pământ există un spaţiu în care tăcerea din pre-tăcere şi cea din post-tăcere pot fi auzite concomitent sau succesiv. Acest loc se cheamă „Sub cal” şi creionează câţiva metri pătraţi la umbra apăsătoare a prinţului Mihailo Obrenović (Михаило Обреновић), născut în ziua de şaisprezece a unui Septembrie ploios, 1823. Pentru că s-a căzut de acord asupra imaginii de cel mai luminat conducător al Serbiei moderne, a fost asasinat în al zecelea interval dintre răsărit şi apus, în însorita lună Iunie a lui 1868. Deşi trecut la cele veşnice, demnii urmaşi chirilici l-au ridicat pe un cal verzuliu în ceea ce cu infatuare se declamă Piaţa Republicii (Trg. Republike) a frumosului grad.

De atunci încolo, pentru că oamenii nu au în continuare prea multe a-şi spune, se întâlnesc la umbra armăsarului spre a fi personaje de poveste. Un casting tăcut, ritualic, o galvanizare constantă cu semnificaţii şi începuturi şi sfârşituri. Aţi ascultat vreodată asfaltul? Istoria lui călcată în picioare de mii şi mii de suflete? El e povestitorul. M-am aplecat încet, secvenţial, ca într-o tehnică specială, de film artistic, de film mut. Mi-am lipit urechea de pavajul din Trg. Republike şi am auzit tăcerea transcendentă a miilor de corduri bătând, original şi irepetabil, sub cal. Gândind la ce poate vedea un loc, o piatră, un unghi, un arbore, o fâşie de iarbă, uscată sau nu, apoi la nenumăratele poveşti, migratoare peste acesta… gândind la ce poate povesti calul, sau, de ce nu, Obrenović… Ele rămân mereu şi mereu pe loc, ascultând, doar ascultând, doar ascultând… Gerunziul nu poate fi trimis la culcare decât chemând poveştile…

  1. Pe 25 Iunie 1839, prinţul Miloš a abdicat în favoarea fratelui său mai în vârstă, Milan II, aflat în stare terminală. Domnia sa fu atât de scrută încât sucombă pe 8 iulie 1839 fără a-şi recăpăta conştiinţa (sic) şi, poate, nerealizând că avusese coroana în propriile-i mâini. Nu l-a jelit nimeni. Aproape nimeni, cu excepţia sărmanei Ivona, simplă făptură de pat de campanie. A urmat Mihailo III, un prinţ mai degrabă ales decât ereditar… (Camil)
  2. La umbra lui Mihailo Obrenović s-a adunat aproape un milion de suflete sârbeşti pentru a defula obsesia xenofobă înspre acolo unde-i e locul: Pristina. O masă uriaşă de furie, ca un car de război, flacăra balaurului de la Kosovo Polije arzând cu răbdare, mocnit, cazanul oricărei preconcepţii despre federalismul balcanic. O reîntoarcere la origini, la delirul nearticulat al cetei primitive, un urlet, două, o mie… aerul se cutremura sub impresia acordurilor tribale… (Noiembrie)
  3. Deşi se-ntâmplă doar o dată la 101 ani şi 5 zile, sub calul din Trg. Republike, noaptea e pustie. Statuia îşi permite atunci să-şi lepede sabia, să descalece şi să tragă aerul rece în piept. Dinspre Dunăre, miliarde de miresme aţâţătoare aleargă nebune pe străzile medievale. Făpturi ciudate, strigoi şi spiriduşi afurisiţi încing atunci o baba oarbă drăcească prin parcuri, pe acoperişurile castelelor, pe aleile înfricoşătorului Kalemegdan… (Elful)
  4. Şi-a dat întâlnire cu el sub cal. Era prima dată când fixa ea locul. Tremura, de frig, sau de emoţie. Sau în zadar. Ivan obişnuia s-o salte uşor pe umeri, pe pieptul lui de ciclop slav, obişnuia s-o perinde prin spelunci afumate din recele Zemun. Acum era rândul ei. Şi aştepta cu răbdare, cu nelinişte, cu complex. Oare ce va face ea peste 10 ani? Oare ce va face el când o va vedea?… (Elsa)     
  5. A așteptat-o dincolo de convenții, lucid, relaxat, cu o glugă verzulie trasă peste ochii lucioși. Prin fața lui se perindau epifenomene bipede. Trebuia să fie ultima lui palpitație sub cal și, evident, nu putea lipsi de la întâlnirea cu necunoscutul. A așteptat-o acolo gândindu-se la o alta. Făcea frecvent asta ca un exercițiu de dezancorare fecundă. Iar când în sfârșit s-a ivit (sic), a luat-o de mână și, fără a mai aștepta semnalul de atac, a târât-o plăpând pe caldarâmurile înmuiate ale fostului pașalâc. Noaptea începuse sub cal și se sfârșise în zorii unei noi ere, undeva în Kralja Aleksandra… (Melting)