EA:

24 iunie 1955, Buenos Aires

Nu mi-a fost frică de moarte niciodată.  Am mușcat din timp, l-am umilit, l-am îngenunchiat, l-am îmblânzit până la abolirea completă.  Timpul nu e decât câinele în lesă al morții, care te latră și te mușcă, de care ți-e frică, pe care vrei sa-l îmblânzești și nu poți, niciodată. Dar eu pot, de asta nu-mi pasă de iubire sau de ură, de compasiune sau de dispreț,  de greață sau de fericire. Ce dracu’ e aia fericire???? Nu suport  echilibrul, sunt ca albatrosul lui Baudelaire, cu aripile deschise în vânt, în furtună, în instabilitate, în incert, și complet stângaci pe uscat, pe liniște, pe suprafețe stabile si durabile.

Nu-mi pasă de oameni, îi folosesc și-i arunc în purgatoriul vieții mele; nu-mi pasă de mine, de corpul meu, de senzualitatea mea, de sufletul meu, de inima mea. N-am rădăcini și puncte de sprijin, nu am nimic pe lumea asta și tocmai de aceea sunt mai liberă decât și-ar putea dori oricine, oricând; de asta sunteți toți niște marionete docile în mâinile mele, subjugați și vrăjiți. Sunt o sumă de latențe care se anihilează reciproc până la explozia finală.

Îmi place focul, știu ca așa se va sfârși agonia mea, eternitatea asta în care m-am scăldat timp de 18 ani. Da, voi fi victima unei simbolistici facile de purificare.  Vreau ca focul ăsta să mă carbonizeze, să mi se împrăștie cenușa în patru colțuri, să mă sufle vântul până în buzunarele tale, până pe retina ta însetată, iar inima mea ignifugă să devină un muzeu subiectiv cu intrare limitată. Simt ca am obosit și vreau să dorm, Martin.

Alejandra

*pretext: Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte