EL: La Dos de Maig mijește de ziuă. Alfons aude ca prin vis țârâitul enervant al deșteptătorului. Are motive temeinice să arunce pe jos pătura de lână fină și să-și vâre meticulos picioarele vânoase în pâslarii primiți cadou de la Helena. Face asta constant, mecanic, ca un mulaj nefericit al unei povești biografice oarecare. Astăzi e al treilea lui rol de când a primit jobul ăsta deplorabil. Se plimba în acea zi la două cvartale de Sant Pau, sau cel puțin așa i se spusese oprind un bătrân din parcursul ziarului. Era înnorat afară și înăuntru, sub steagul catalan și în cafeneaua Deco, în cuget și-n simțiri, era înnorat peste tot… Dar a obținut slujba cât ai zice pește. I se spusese că scopul scuză mijloacele și că simularea unei boli poate fi mai spectaculoasă decât boala în sine. A înghițit gălușca, mai mult de foame și cu biletul de evacuare în buzunarul nădragilor. Era într-adevăr un serviciu patologic! Jucase prima dată un epileptic și stătuse acolo cu bale la gură în timp ce o mână de rezidenți încercau să-i ghicească beteșugul. I s-a părut cel puțin catastrofal să treacă ani de zile prin Pemán, Miguel Mihura, Juan Ignacio Luca de Tena, Ruiz Iriarte sau Alfonso Sastre, doar ca să ajungă o bucată de carne posedată în mâinile unor posibili vraci. Totul rânjea în jur cu o sublimă simulare, el – bolnavul închipuit, ei – salvatorii umanității, reparatorii autorizați de bube.

Dar iată că la Dos de Maig sosise, în sfârșit, ziua sifiliticului. Alfons știa pe de rost, de fapt visase toată noaptea, în ralanti, întreaga scenă a salonului. Va trece pe la machiaj, îi vor înroși membrul, vor trage de el cu dinții până când va căpăta un veridic aspect de șuncă proaspăt tăiată. Îi vor turna apoi ceva gri-cenușiu pe mucoasa bucală și axile, îl vor tampona nesfârșit cu calupuri de vată înmuiate în oțet balsamic. Era, i se spusese cu o zi înainte, în faza șancrului primar. Intrase atât de tare în rolul ăsta încât a ținut, ba nu, a insistat chiar (!) să-și tragă un prezervativ cu o seară înainte, atunci când Helena, transfigurată de poftă, îl încălecase pentru o coridă fără spectatori. Când l-a întrebat ce are, el i-a răspuns senin: sifilis! Au râs amândoi în neștire, apoi ea s-a ridicat și a turnat un ceai de fragi. Alfons era un biet actor de spital și nu se mândrea deloc cu asta. Obișnuia să se prezinte drept pacient, lucru deconcertant chiar și pentru el însuși. La Dos de Maig, ambulanțele s-au trezit de mult și torc acum cuminte în curtea interioară. Prin fereastra a cincea de la etajul trei, doi ochi privesc nedeslușit în diagonală, desenând gânduri obscure pe pavaj. Alfons sifiliticul e pe afiș, spectatorii intră în halate albe, îl privesc de sus până jos și se retrag pentru deliberări… după două ceasuri se întorc și scriu în foaia de observație: blenoragie! Alfons jucase prost, atât de prost, greșise rolul, de fapt îl ratase cu totul, era brusc foarte deprimat… în zilele următoare avea să primească însă aplauze la scenă deschisă din partea Psihiatriei…