EA: Hmmm…tolănită în pat, în aşternuturi care miros a iarnă şi a apret, ce mai întoarcere în trecutul senzorial al copilăriei. O loveşte brusc peste afectivul sensibilizat izul de mentă proaspătă, din cana cu ceai fierbinte şi aromat pe care i-o întindea mama, în zilele de răceală crîncenă şi abandon şcolar temporar… « Nu, mai bine nu: plajă însorită cu nisip tandru, soare până să-mi descuameze epiderma…valuri violente şi masculine să mă scuture de păcate…». Îşi ridică alene un picior şi lasă să-i scape un geamăt cald si senzual… « Da, o plajă perfectă şi o ieşire eliadescă din timp…din frigul ăsta crâncen care sapă galerii prin mine şi prin creierii mei împrăştiaţi. Faină poezia lui Bukowski, cu cei 325 de ani care-i sunt necesari creierului până la dispariţia ultimei celule; şi cum o intoarce el, pervers şi ironic, împotriva unor gagici…haha, imaginarul lui ar fi fost văduvit iremediabil de absenţa unor creiere feminine vide». Îşi înlătură maşinal o şuviţă aspră de păr care-i ajunsese pe buze. « Buzele mele virginale cu gust de rodie! Mda, ar putea fi o poezie de Ienăchiţă Văcărescu…S-o tai, se strică! / S-o las, mi-e frică / Că vine altul şi mi-o rădică. Eterna dilemă masculină…Halal moment să trec în revistă programa… ». Respiră sacadat, într-un ritm alert care aproape o face să surâdă şi se intoarce cu gesturi frânte şi moi pe spate.

Perna o zgârie delicat pe claviculă şi începe să recapituleze, într-un dicteu delirant, toate formele de tortură care-i vin în cap. « Picătura chinezească m-ar face să mărturisesc orice…Şi robinetul ăla nenorocit care-mi străpunge timpanul de două nopţi…trebuie să chem un instalator. Cum dracu’ am ajuns la instalator când eu plecasem de pe plajă ??? O plajă pustie în Brazilia, acolo m-aş pierde fericită… ». Corpul i se convulsionează într-un fel dezarticulat si magic. Plăcere si nerăbdare. Spasme în serie alinate în nisipul imaginar de fierbinte şi descărcarea electrocutat-onirică a valului rece pe corpul cald si ud.

O mână şerpuieşte delicat pe contururile molatece ale trupului ei, ca un imn mut închinat memoriei tactile de către un orb senzual. O mână se întinde şi depune pe jos, peste « Naşterea tragediei » cu filele pătate de cafea şi de apolinic, jumătate din biletul de avion până la Rio de Janeiro, cumpărat cu măcar şase luni înainte. « De fapt, nu mai e asa mult… ».