EL: începutul și […] sfârșitul. atenții vor recunoaște…

Unul dintre noi va reuşi într-o zi să spargă monotonia mediocrităţii şi să se suie cu tălpile pe cel mai înalt scaun al lumii, strigând cât îl ţin plămânii: – Sunt oameni buni ferice, am tripleţi! Da, de ce nu (!?), mi-am zis! Nu-i de ici, de colo, un gest triplu, de-a dreptul gratuit. Şi apoi, dacă pot să fac lucruri cu naivitatea cea mai emoţionantă, cum se întâmplă că nu pot face niciun lucru cu uşurinţă? Ceva îmi lipseşte, ar fi trebuit să-mi dau seama atunci când în clasa e VII-a, Ela zăcea pe zăpadă sub greutatea pulsaţiilor mele. M-am apropiat de faţa ei suficient cât să scriu tratate despre caducitatea pielii, despre râurile de sebum săpând agale poteci de chihlimbar sau despre viitoarele ei riduri faciale care o vor transforma într-o mamaie adorabilă. Uite, şi acum închid ochii şi mă simt mic, mărunt, buimăcit în incapacitatea mea de a-i desena contururile între buze. Şi acum… şi acum, ce? Acum trăieşte la New York, n-am mai văzut-o de 12 ani. E o numerologie specială aici, aproape înspăimântătoare. M-am dumirit că-i exact cifra care le-a trebuit apostolilor din mine să-mi urmeze Crist-ul neprihănit pe calea un supliciu veşnic supurant. De ce n-am putut? Hai că sunt culmea, ce pula mea mai contează… poveşti de plimbat urşi nebărbieriţi pe cărări asfixiante.

[…………………………………………………………………………………………………………………………………………..]

Intră şi Cristi, înţolit de gală şi roşu ca un rac. Probabil că a mai „făcut” vreun avort ilegal în vreo cameră de hotel. Hahaha! Îmi dă mâna, mai întâi să i-o adulmec. Da, are dreptate, miroase a Catherine Deneuve. „Ştii, Radule! Încă nu m-am spălat de când mi-a dat premiul «fecioara de gheaţă»”. „Hai mă, fugi d’aici, nu vezi că sunt fiert, crezi că-mi arde mie acum de can-canuri?”. E 3 fără 3 minute. Sala s-a umplut pe nesimţite. Mă uit tâmp în spate şi nu pricep nimic: de ce or vrea toţi oamenii ăştia să-mi vadă mie capodopera? Dacă prind pe vreunul că-şi pipăie femeia, îl castrez. Hehehe, regizorul-tiran, împărţitorul arbitrar de pedepse şi bonusuri cathartice. E 8 fără 3 minute şi Ela rămâne cu mâna înţepenită în aer în timp ce un taxiu’ galben jalonează profesionist în faţa ei. Apoi părul blond dispare într-o mare de roţi şi carcase metalice. Se stinge lumina. Îmi sun în gând cardiologul. Terminaţi dracului cu tobele astea grave, nu pot auzi nimic.

Am început cu o burtă de reclame Orange. Normal! Destul de funny, sala râdea în hohote. Mi-am scos apoi mobilul să-l închid, nu înainte de a citi ultimul mesaj: „Radu! Îmi pare rău pentru ce am spus, dar simt că mă sufoc. Îţi doresc o premieră reuşită şi cât mai multă luciditate. Înţelege-mă, trebuie să mă mut de la tine… nu sunt fericită”. Am izbucnit într-un râs isteric taman pe generic, Cristi îmi dădea de zor coate să tac, nu mă mai puteam opri, îmi blocam nările cu mâna, sughiţam, plângeam, horcăiam. Mai târziu am aflat că unii au pus-o pe seama şopârlei portocalii care vorbea piţigăiat în timp ce nişte sms-uri caraghioase o trăgeau de coadă. Asta să fi fost, sau mi s-a părut?

Cred că au trecut aşa vreo 5, 6 minute. Lumea începuse să protesteze, ba chiar cred că unii o ştiau şi pe maică-mea pentru că au adus-o de câteva ori în discuţie. Mi-era ruşine. Şi apoi linişte, filmul curgea molcom şi firesc, ca marele râu galben către gura de ieşire înspre-o altă dimensiune. Era 3 şi 23. Era 8 şi 23. Ela desfăcea în grabă teancul de dosare de pe birou. Eu îmi desfăceam gândurile bucată cu bucată, vedeam cu maximă seninătate şi condescendenţă cum tăiasem cu curu nişte cadre, cum îmi intră microfonul în secvenţa 7, cum replica lui Miron din faţa oglinzii are naturaleţea curvei sub patrafir. Detalii, detalii… am înşfăcat repede un carneţel virtual şi băgându-mi peniţa în vene am început să scriu cu sânge pe pereţii conştiinţei: „EŞTI UN RATAT!” Cristi zăcea precum un sfinx răbunit pe spate şi zâmbea egal. Probabil se gândea că niciun românaş n-o să mai dea ochii cu vreun Palme d’Or cât o fi în viaţă. Şi asta îi gâdila orgoliul lui de moldovean născut pe 7 coline. M-am mai liniştit la gândul că Iaşiul e traversat de pârâul Şorogari, pe care, din cauza gunoaielor aruncate în el acu câteva sute de ani, îl strigau Cacaina. De căcat părea şi filmul meu şi asta pentru că nu avusesem destule coaie să-l revăd cap-coadă. Întotdeauna am crezut că nu pot da ce-am mai bun din mine decât o singură dată. La fel ca acum 12 ani când zăceam călare peste Ela şi, aşteptând miracolul aglutinării, tot ce am făcut a fost să-mi pierd curajul. Dar am făcut-o atât de bineee… cred că a doua oară n-aş fi putut rata sărutul cu mai multă graţie. Ce imbecil!

E 4 fără un sfert, s-a râs şi suspinat în valuri, sala părea să trăiască în pielea goală fiecare replică. E 9 fără un sfert, şi Joe Black o sună pe Ela vârându-i porcoşenii în lobul urechii. Chicoteşte scurt şi ruşinat având în acelaşi timp grijă să nu transpară nimic pe faţa ei fardată profesionist. Apoi începe să-şi foarfece uşor picioarele pe sub fusta primită cadou de la încornorat. Vreau să-i văd chiloţii din dantelă neagră înăbuşindu-se sub povara dorinţei şi simt că înnebunesc. Cristi tuşeşte scurt readucându-mă cu picioarele pe scena în care joc eu: o sală de cinema, înţesată, premiera mea, gloria mea, decăderea mea, aritmia mea. Hehehe! Staţi să vedeţi acu’, profanilor – urmează secvenţa preferată. Fasten your seatbelts, decolăm!

Miron stăpâneşte cu mână forte o rază de 80 de metri. Stă pe o bancă obosită în parcul IOR. Se scobeşte în nas. Prin găvanele lui se văd nişte blocuri cenuşii refuzate la exportul comunismului în lume. Prin găvanele lui se văd două buci tinere pline de promisiuni mincinoase. Prin găvanele lui se vede Bucureştiul dezvelit de plapuma decenţei. Se întinde animalic până peste pietriş şi bordură, până îi pârâie muşchii de plăcere. E împlinit, e şomer şi ratat, iar ratarea îi vine de la şomaj, iar şomajul îi vine de la ratare, iar ratarea îi vine de la şomaj. Dar are o întâlnire. Ohhh, da! Va fute straşnic o fată agăţată pe net. Va fute real un obiect virtual. După 3 luni de lălăială s-au trezit că nu mai au ce să-şi spună. Aşa că s-au decis să se vadă. Adică să şi-o pună. Iar acum a venit sorocul, n-au avut destulă benzină în vintre să-şi schimbe pozele. Au vrut să fie surpriză. Să se intuiască din semne astrale şi cuvinte meşteşugite copiate în grabă de pe google. „Cum o să mă recunoşti”, l-a întrebat ea?. „Stai liniştită”, i-a răspuns el, „ştii totul despre mine!”.

Îmi pare ireal totul, scenariul, filmarea, oraşul, sala, viaţa mea, povestea cu Ela, mâna mea împăroşată şi prematur creponată. Aştept un semn de sus, e scena în jurul căreia clipoceşte mesajul filmului. Oare ce face ea acum? Oare chiar e fericită? Oare s-ar fi schimbat ceva dacă… Se apropie momentul, finalul, purgatoriul artistic.

Miron prinde în privirea periferică o mişcare. Mai întâi nesigură, stăpânită de ceaţă. Apoi mai clară. Se întoarce uşor. Da! Paşii urmăresc direcţia lui. Nu se uită fix într-acolo, nu fixează, pare că străpunge unităţile de distanţă şi le amestecă într-o reflexie de indiferenţă. Cadru strâns, tăvălit pe jos, pe asfaltul crispat. Picioarele lui. Intră în scenă două tocuri. Tocurile ei. Tocurile ei încep să vorbească. Lumea a îngheţat în plin august bucureştean, o mică glaciaţiune urbană. „Tu eşti Miron?”. Se uită la ea, se uită prin ea, gâtuit de un nod de cravată inexistent. N-a avut în viaţa lui atâta lipsă de salivă în gură. N-a avut în viaţa lui un blind date. Masculul din el se încordează însă, îşi cheamă din talangă toţi newtonii-metru la o şoaptă de taină. „Eu sunt Mihai! Îmi pare rău”. Tocurile par să se înmoaie. Ba nu, chiar se înmoaie în zoaia de bitum prost amenajat. „Aaaa! Scuză-mă, cred că te-am confundat”. El îi răspunde, de data asta în gând. „Nu face nimic, se întâmplă”. Şi tocurile ies din cadru, spasmodic, ca o pradă.

Aţi surprins vreodată momentul în care se descheie un şiret? Nu, nu cred, nu bravaţi! Eu am pus piperul ăsta sălbatic în peliculă, am condimentat-o cu detaliul bijutierului. Lui Miron i s-a desfăcut şiretul. Tocmai atunci. Lui nu i s-ar fi întâmplat lucrurile astea niciodată. Dar erau acum şireturile lui Mihai, deşi nimeni nu ştie cine este Mihai. Tocurile se îndepărtează în simţul auzului. Şireturile se relaxează în simţul văzului. Sunt ud leoarcă, iar eu nu pot să-mi dau seama ce fel de muzică penetrează sala. E mult prea apăsător de linişte, chiar şi pentru licenţa mea în Tarkovsky. Îmi ţiuie timpanele, indecent de tare. Pe faţa lui Cristi se citeşte o mulţumire vecină cu neobrăzarea. Pe faţa mea se citeşte ratarea.

E târziu, sunt stors aidoma unei lămâi în paharul cu gin al unei fufe… bronzată artificial, desigur. E mult prea târziu! Oare ce face Ela? Uneori ni se pare că trăim total numai într-o anumită zodie, până la final. Uneori ni se pare că trebuie să se termine ceva ca să înceapă altceva. Unul dintre noi va reuşi într-o zi să se suie de-a dreptul pe bancă şi să strige: „Eu sunt Miron! Eu, numai eu sunt Miron!” Dar nu, Radule! Nu, tu n-ai avut curajul să-ţi asumi un Miron. Va veni o zi când voi face un film în care lucrurile chiar se întâmplă. Bunul meu, dragul meu public, răbdătorul meu critic… ne vedem peste 12 ani, în acelaşi loc, la aceeaşi oră. Măcar unul dintre noi va veni…