EA: Musc din piersica si ma duc brusc inapoi; pe o banca de lemn dintr-un spital, plansa si cu sufletul desirat, strangand pana la paralizie mana lui si asteptand sa stiu daca o mai vad vreodata sau nu. E ciudat, inainte sa intre in operatie, imi spusese ca vrea o piersica si m-am repezit la un chiosc din fata spitalului cu spaima halucinanta ca nu mai reusesc sa ajung la timp sa i-o dau. Acum, de exemplu, nici nu-mi mai aduc aminte daca a mancat-o sau nu, era mica si alba pe un pat sordid, pe un cearsaf patat de sange si iod. Si mie-mi venea sa-i iau de gat pe toti, de la doctori pana la gardianul care nu ma lasa sa merg mai departe, pe langa patul ei, cat mai aproape de sala de operatie. Am plecat seara din spital, cu 10 ani mai batrina, si cu speranta ca se va face bine; furtuna violenta de vara a pus capat celei mai lungi zile din viata mea. Stiu doar ca am baut intruna, mult, sa uit tot.

Acum ma gandesc doar ca e autodistructiv cum, incet-incet, intr-o viata, adunam obiecte, oameni, fenomene pe care ni le facem ale noastre tavalindu-le prin zgura experientelor care ne-au marcat; pe care le inseram  subiectivizate, personalizate, in nucleul nostru vital. De unde sa stii tu ca, daca-mi intinzi o piersica, eu o sa plang!?? De unde sa stii tu ca, daca ploua si tuna si fulgera, eu ma prabusesc in mine si-mi ia timp sa ma reintorc in propria piele si-n propriul prezent? Cum sa ma poti iubi si intelege daca nu-ti fac un inventar cu toate piersicile, furtunile, locurile, cantecele care fac sa tasneasca sangele, mereu si mereu? Sau cum sa te pot iubi eu cand vad cum ti se innegureaza privirea si stiu ce ti se intampla dar nu-mi spui nimic? Cum sa pot ajunge vreodata sa ma simt una si aceeasi fiinta cu cineva??? Cum sa cred in androgini si suflete pereche?  Cum sa mai cred in macar iluzia apropierii si intimitatii, atata vreme cat nu pot da delete formei asteia in care am ajuns sa ma plimb prin lume?

O vreme, cred, nu-mi mai oferiti piersici.