EA: E ca si cum as fi la dezintoxicare, doar ca eu trebuie sa detin controlul; eu sunt si pacientul, eu sunt si doctorul, pentru ca nu am incotro. Se duce o lupta crancena in tot algoritmul asta schizofrenic si nu stiu niciodata cine va castiga. Am momente cand as vrea sa chem pe cineva cu discernamant si sa-l rog sa ma puna in camasa de forta, sa inchida usa, sa arunce cheia si sa ma lase in neant. Sa agonizez printre ganduri, amintiri, regrete. Am cateodata senzatia ca m-as putea opri foarte firesc din respirat, fara nici o responsabilitate, fara nici un regret. E inuman de greu sa rejectezi pe cineva din sistem; e inuman de greu cand ratiunea iti sopteste intr-o ureche si afectivul in cealalta si nu reusesti deloc sa le conciliezi. E groaznic sa-ti cada, rand pe rand, toate reperele cu care te-ai inconjurat in ani de zile de trait si teoretizat. E groaznic cand ti se prabuseste sistemul de iluzii (multumesc d-lui Liiceanu pentru ajutor).

Si-atunci iti pui un vin; sau mai iei o pastila, pentru ca, a doua zi, la job, trebuie sa fii functionala si productiva. Cui ii pasa ca esti praf… Inca o zi si inca o zi de amorteala si ai senzatia ca altfel nu se poate. Si, totusi, de undeva, din trecutul  indepartat, te lovesc strafulgerari de normalitate, de cotidian pasnic, de lucruri impartasite, de caldura si dragoste. Cum dracu’ iti iesea pe vremuri? De ce acum nu-ti mai iese???? Undeva, in capsorul asta, trebuie sa se fi rupt ceva… Si trebuie sa repari. Esti tu cu tine, nimeni nu poate intelege, tot ce indraznesti sa confesezi ajunge sa se intoarca intr-o zi impotriva ta… si la ce bun….

Numeri secundele care trec pe linga tine, numeri firele de viata care se scurg, numeri potentialitatile ratate  intre patru pereti, in solitudine…numeri singuratatile si tonele de carti digerate…numeri intruna…pana la infinit.