“Je ne veux plus rien de vous, je suis une folle de redire les mêmes choses si souvent; il faut vous quitter et ne penser plus á vous; je crois même que je ne vous écrirai plus. Suis-je obligée de vous rendre un compte exact de tous mes divers mouvements?”

EA: Cand simti ca oasele ti se calcineaza; ca sufletul vrea sa se dea cu capul de coaste si sa moara, iar trupul vrea sa traiasca si nu poti rezolva oximoronul dureros care ai ajuns; cand porti in tine cenusa: cenusa in vene, cenusa sub frunte, cenusa in cerul gurii, cenusa in plamani. Cand vrei sa te neantizezi si vrei ca talpile tale sa nu mai atinga niciodata vreo suprafata orizontala. Cand vrei sa te  instrainezi, sa nu mai vezi pe nimeni, sa nu mai auzi nimic, mai ales propriile-ti ganduri, care nu mai adorm niciodata. Cand porti dupa tine o carcasa golita si lumea, care pana mai ieri avea sens si coerenta, a ajuns o masa amorfa, irecognoscibila, rece si urata; cand… atunci se cheama ca esti bolnav de iubire (in sensul kirkegaardian al “bolii de moarte”).

Si-atunci deschizi si redeschizi o carte si afli ca nu esti nici primul, nici ultimul; ca starile tale contradictorii si paroxistice nu sunt unice si irepetabile, chiar daca destinul tau e unic si irepetabil; te ingropi in frazele unei femei care-si plange durerea pana ii seaca lacrimile, pana i se usuca sufletul; care frazeaza in registre complet diferite, care se indigneaza si cerseste, care se revolta si pleaca obedient capul in fata iubirii, care se dezgusta pe ea insasi pana sa ajunga dezgustata de cel ce i-a provocat atata suferinta (caci,  spre final, eu sper sa fi citit printre randuri inceputul procesului de de-cristalizare stendhalian).

Sunt cele mai emotionante (pentru mine) si autentice scrisori de dragoste pe care le-am citit; si, de la o etapa la alta, le redescopar cu si mai multa empatie, cu si mai multa visceralitate. Mariana Alcoforado, calugarita portugheza cu o poveste de viata dureroasa in spate, se indragosteste iremediabil de flusturatecul marchiz Noel Bouton de Chamilly, care se reintoarce in Franta, la iubita lui frantuzoaica, fara nici o strangere de inima sau vreun regret; care raspunde cu maculatura rece si descarnata celor cinci arzatoare scrisori. Care ramane de piatra in fata dragostei adevarate sau care, pur si simplu, este incapabil s-o recunoasca si s-o pretuiasca.

Nu stiu cum se vindeca boala de dragoste, cred ca este o lupta crancena pe cont propriu; unii se sinucid, tributari unui pagubos model werther-ian, altii se reindragostesc, iar altii raman pana la moarte intepeniti in acelasi timp si-n acelasi sentiment (doar am citit toti Dragostea in vremea holerei…). As da orice sa stiu ce-a fost in sufletul Marianei Alcoforado, pazind zi de zi poarta manastirii ordinului Sfintei Clara pana la 83 de ani. Si pazindu-si inima, doar ca nu stiu daca de amintire sau de viata care ar fi putut sterge amintirea.

*Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, traducere minunata a Veronicai Porumbacu (poeta)