EA: Stau sub dus pana simt aburii cafelei si ies pavlovian si repezit; ma intrebi ce vreau sa port azi, iti surad complice si-ti spun ca niste dungi rosii pe alb ar fi perfecte pentru arsita de-afara si storurile noastre trase, care filtreaza lumina si ramasitele unei veri care nu se mai termina. Privire obturata si simturi deschise plenar (intotdeauna m-am gandit ca trebuie sa fie fantastic sa fii orb si sa faci dragoste, cand toata lumea ti se chirceste in varfuri de degete care iau in stapanire teritorii de senzatii).

Caimac fierbinte in adancitura din clavicula, imprastiat, aranjat si rearanjat cu o atentie de savant cartograf devorat de pasiunea pentru meseria lui: avem insule, mari nedescoperite, munti, lacuri vulcanice, chiar si un desert cu dune. Imi descrii geografia asta miscatoare, dar nu cu vorbe, pe care le urasc, ci cu fierbinteala limbii tale indragostite de pielea mea cafenie. Rup jocul si incep sa rad: ma simt – iti spun printre hohote – ca o casa superba si uriasa in care proprietarul – pardon,chiriasul  –  isi amenajeaza cu minutiozitate si rabdare o singura camera. Doar acolo vrea el sa locuiasca, restul nu-l intereseaza.

Mana ta peste gura imi striveste buzele cu o violenta autentica si ma face sa-mi inghit cuvintele; te musc cu pofta de palma si simt gust de piele sarata si tanara, rascoapta la soare, care mai are fire de nisip strecurate in pori; aproape reusesc sa simt mirosul sevei din macii culesi si daruiti acum cateva zile. Nu vad nimic, nu am decat palma asta intre dintii mei si-n ea trebuie sa te ghicesc pe tine tot; si-mi plac jocul, si conventia, si tot esafodajul asta de constrangeri carora ne supunem vorace.

Mainile tale se misca incet si bland, ma deseneaza, prima data, apoi ma sculpteaza, apoi parca ar vrea deja sa ma transforme in altceva: azi vreau sa fiu libelula, fa-mi aripi sidefii si da-mi drumul sa zbor in aerul fierbinte, e prima si ultima mea zi de existenta. Da, mainile tale sunt doua, apoi patru, apoi opt si continua sa se multiplice cu o viteza direct proportionala cu vertijul in care ma tarasc. Inventam muzici si ritmuri noi, trupurile noastre capata autonomie, se manifesta cu o vointa atat de categorica, incat ne dau deoparte si-si urmeaza traseul hipnotizant. Intruna, intruna, intruna.

Imblanzim timpul, il domesticim impreuna si-l dam afara din fiinta noastra, pana devenim atemporali, subjugati doar de senzatii si placere genuina. Ar trebui, probabil, sa se faca seara si-mi place la nebunie ca pot orbecai in intuneric cand vreau eu, imi place forma pe care crepusculul e constrans sa o ia, cabrat in esarfa alba cu dungi rosii, din bumbacul cel mai fin. Si-mi place si privirea portocalie de dupa.

http://www.youtube.com/watch?v=-b8brVSAAQA&feature=fvsr