pergamentul viu

EA: e sfarsit de septembrie, iubitule, si-s gata, asa cum am promis… Seara de seara mi-am scaldat trupul in potiunea magica in care am pus apa scursa din ploile izbucnite in miez de noapte, miere adunata din stupuri furisate pe carari neumblate, boabe aromate de cafea din Jamaica, aduse de pelerini obositi si cu picioarele tocite pana la genunchi, umbrele mortilor dragi, inchise in sertare parfumate si tapetate cu lavanda, lacrimi curate de deznadejde, de tradare si neputinta, zavorate in cristaluri grele, rasina culeasa cu buzele de pe trunchiuri de copaci bezmetici, cornul ultimei licorne de pe pamant si trei stropi din sangele meu. Am cea mai frumoasa si catifelata piele, matasoasa si curgatoare, gata sa se imbibe de cerneluri eclectice; scrie-ma.

Scrie-mi pe oase, prima data; taie cu scalpelul in pielea de pe picioare si cresteaza in tibie, cu vitriol, liniuta langa liniuta, toate lacrimile pe care le-ai vazut vreodata in ochii mei; nu-ti fie frica sa tai, nu mai curge sange demult… e doar os curat si alb, insetat de absolut. Pe omoplat, cu acid sulfuric, povesteste-ne despartirile; pe coate, cu delicatete si catran, deseneaza ura si fulgerele din privirile trecute; in glezne, sapa cu dalta muiata in cianura indoielile si intrebarile fara raspuns; in rotule pune cu un cui inrosit povestea dezamagirii; numara-mi coastele, mai arunca din ele, sunt oricum prea multe, dar pe cele pastrate fa schema ultimei fraze pe care am rostit-o, cand m-am dus. Lasa-mi clavicula curata, acolo va fi addenda mea.

Pe sani, cu pensula inmuiata in ambrozie, cartografiaza noptile de dragoste, inchide cu lacat strigatele inabusite, muscaturile pana la sange, echimozele de iubire; pe pielea fina de pe interiorul coapsei adaposteste una langa alta iluziile comune, calde si promitatoare, scufundate in sirop dulce de fragi; pe soldurile arcuite cu insolenta strecoara toate “te iubesc”-urile, rostite si gandite vreodata; in talpa, socoteste cu creionul muiat in cafea cu lapte toate saruturile, sa nu mai pot calca niciodata; pe gat si pe ceafa lasa vinul rosu sa curga in suvoaie chirilice cu planurile si proiectiile noastre, mai efemere ca irealitatea insasi; pune-mi pe lobul urechii, cu degetul trecut prin dulce de leche, incantatiile pre-ludice si da-mi jos cerceii, ma trag spre pamant; in podul palmei, prelungeste-mi ironic linia vietii cu crusta de zahar ars si scrijeleste in ea, dupa aceea, tot ce nu am apucat sa facem impreuna. Pentru pleoape, pregateste o ploaie de polen si sidef , voi cerne eu cuvintele.

Cand vei fi terminat, vei face un foc mare in mijlocul camerei, din cartile si amintirile mele, si-mi vei usca pielea povestita; ma vei lacui cu ulei de migdale si ma vei infasura in borangic. La glasul primei zapezi, ma vei duce pe un varf de munte, vei sapa cu mainile goale in neaua inocenta si ma vei pune in groapa. Nu plange si nu ezita, o sa tin ochii inchisi si vei gasi in cuvintele de pe pleoapele mele taria sa o faci; o sa pleci si nu o sa te uiti nicio clipa inapoi. Povestea noastra va trece de pe pielea mea in albul zapezii si, cand va veni primavara, se va topi si va curge pana la marea cea mare. Iar eu voi fi disparut fara sa las vreo urma, nu am fost decat hartia pretioasa de unica folosinta.

defenestrare neterminata

EA: Nu stiu sa gasesc definitii, sa clarific cu rigla si compasul contextele in care ma aflu, sa masor cu ruleta distanta dintre ceea ce am fost si ceea ce am devenit, la un moment dat; ma deplasez mereu pe nisipuri miscatoare de relativisme si nuante multiplicate ingrozitor. Ceea ce stiu, insa, este sa-mi identific cu precizie matematica cele cateva situatii-limita pe care le-am trait si care m-au aruncat, de fiecare data, intr-o alta etapa a existentei mele. Sambata am trait ultima experienta de acest gen si, pentru prima oara in viata mea, nu stiu daca traseul va fi ascendent, ca altadata, sau descendent. Sunt intr-o amorteala din care mi-e teama sa ies, amorteala ciobita de ras care nu mai seamana cu mine, de plans care nu ma mai izbaveste; ma misc ca un automat, abulica si incredibil de confuza.

De data asta ma simt ca un cobai, ca si cum cineva s-ar distra cu mine, ca si cum as fi supusa unui pervers test suplimentar de anduranta; ma simt asa, mitologic vorbind: sunt blocul de fildes pe care Pygmalion il alege pentru Galateea; incepe sa ciopleasca si, cand statuia prinde contururile dorite, isi da seama ca avea nevoie de un bloc mai mare ca sa se poata indragosti de ea. Si, nu, nu o ia de la capat, ci, intr-un joc dadaist de-a creatorul suprem, incepe sa sculpteze cu dalta aerul din stanga, din dreapta, din sus si jos, ca si cum ar fi o prelungire a materiei dure pe care o are de imblanzit. Se joaca, protocronist, de-a fiintarea. Iar eu, viitoarea-Galatee, am de ales: sa refuz sa ma nasc din nebunia lui si sa raman un proiect abandonat sau sa intru in joc, sa adun aerul si sa-l solidific, sa capat forma perfecta pe care el, Jucatorul-Suprem-de-a-Viata-Mea, vrea sa mi-o dea. Si intr-o situatie, si in alta, sunt la un pas de a ma face praf de stele; cu putina sansa si o Pythie empatica, pot, in schimb, deveni versiunea mea superioara.

Deci, stau amortita in mijlocul drumului, la rascruce, si cuget.

http://www.youtube.com/watch?v=j0T5csNn1KA

libatii catre eros (si priap)

EA: Am descoperit colectia de proza erotica a Institutului European cand eram in liceu si cand, oricum, nu aveam multe repere de acest gen; se mesteca pe nerasuflate, printre colegele mele, Sandra Brown, pe care am disecat-o la un cerc de literatura, sa ajungem la scheletul simplist si, desigur, de sorginte propp-iana, pe care se aseza apoi povestea cu happy-end, condimentata, ce-i drept, cu oaresce pasaje pe care, din lipsa altui cuvant, le numeam “erotice”. Dar pana n-am trecut prin Cele unsprezece mii de vergi a lui Apollinaire, prin Tereza filozoafa (Boyer d’Argens) sau prin Gamiani sau Noaptea placerilor (Alfred de Musset), ajungand apoi la Sade sau la Pascal Bruckner cel din Luni de fiere, recunosc ca nu stiam mai nimic despre aceasta directie; chiar daca bifasem, ca mai toata lumea, Boccaccio, O mie si una de nopti, Apuleius si Sappho (ma impresionase mai ales aceasta din urma, cu erotismul ei de un rafinament si o intensitate lirica greu de egalat; dar asta este o alta discutie).

Am reluat Tereza Filozoafa datorita afinitatii mele cu totul speciala fata de  secolul XVIII francez; si pentru savoarea unei lecturi in care budoarul devine spatiul de desfasurare a apetentei spre filosofare, argumentare si rationament, atat de specifica acelor vremuri. Printre acuplari dintre cele mai originale si ciudate, printre anomalii si handicapuri sexuale, se strecoara mereu firul rosu al ideilor (se discuta despre suflet, natura, Dumnezeu, senzualitate, placerea simturilor, liberul arbitru sau raporturi de cauzalitate, cu aceeasi placere si devotament cu care se aduc ofrandele cele mai concrete trupului, nici un aspect al dualitatii umane nefiind, astfel, ignorat). Ecouri din Voltaire, Diderot sau Rousseau se simt peste tot.

Trama senzuala, ingrosat-sexuala, uneori frizand grotescul si absurdul, se tese din calugari perversi care promit sfintenia prin flagelarea tinerelor inocente cu propriul organ de reproducere, prezentat drept un venerabil cordon al Sfantului Francisc; din nobili care nu mai simt nicio placere a penetrarii, ci se masturbeaza cazuti in reveria si deliciile rafinate ale voyeurismului, in timp ce valetul se ocupa de doua tinere apetisante, iar cei doi masculi termina impreuna, coagulandu-si orgasmele; din batrani ale caror membre nu mai pot fi resuscitate decat prin contemplarea unor fese albe si fragede biciuite cu voluptate de catre o alta femeie, in vreme ce “protagonistul” isi tine cu o mana lornionul, caci nici vederea nu mai e ce-a fost, si cu cealalta ramasita inerta de masculinitate, scoasa cu mare greutate din mormantul simturilor tocite (mais ou sont les neiges d’antan?); din alti batrani a caror singura placere este sa aduca fete in camera, sa le dezbrace si sa le alerge amenintandu-le cu un snop de nuiele, iar dupa cele 4-5 ture in cerc sa se prabuseasca zguduiti de spasme, intr-un fotoliu; din himene atat de incapatanate, ca nici efortul conjugat al Clerului, Armatei, Justitiei si Finantelor n-a reusit sa le vina de hac si un teribil handicap devine, astfel, o sursa  financiara considerabila; din orgasme care nu se mai pot naste la vederea niciunei frumuseti pariziene, ci doar la auzul unei voci divine (iar cand bemolul se confunda cu becarul si apare micul falset, organul meloman intra in colaps si nu mai poate fi pus in actiune); etc.

Dar ceea ce ma va fascina pe mine, mereu, in acest gen de literatura, este bogatia sublima a limbajului si a eufemismelor (si-mi aduc aminte, involuntar, ce spunea odata Antoaneta Ralian despre provocarea de a traduce din Henry Miller si despre cercetarile asidue in cercurile cunoscutilor de varste mai fragede pentru a afla cuvinte si concepte noi referitoare la sex). Campul lexical cu referire directa la actul sexual si organele reproducatoare este inepuizabil (va las sa ghiciti care la ce se refera): “sarpe fermecat ce improasca venin”, “sageata de foc”, “lance”, “sulita”, “pivot”, “roua celesta”, “lastarul radacinii neamului omenesc”, “elixir”, “balsamul vietii”, “licoarea divina”, “stridie” etc.

Oare deliciile filosofarii ca preludiu/postludiu/interludiu mai intereseaza astazi pe cineva?

Boyer d’Argens – Thérèse philosophe

http://www.youtube.com/watch?v=eo4aO8LtUEw&NR=1

arsura

EA: Azi m-au bantuit saruturile; zeci, sute, mii de saruturi asezate in carnea mea de pana acum. Totul a inceput dimineata, sub soarele calin de pe balcon, absolut fortuit (banuiam eu). M-au urmarit mai apoi pe strazi, in metrou, s-au interpus intre mine si oamenii intalniti, mi-au zapacit cuvintele, mailurile, m-au facut sa nu mai stiu exact nici cu cine sunt, nici unde sunt, nici ce vorbesc, mai ales de ce vorbesc. Vroiam doar sa tac si sa simt.

Saruturi perfecte, care prevesteau fericire si n-au adus-o niciodata; saruturi care anuntau dezastre ce nu m-au lovit nicicand; saruturi in ploaie, pe nisip, sub copaci; saruturi-de-purgatoriu, cand tu nu te dai cu totul si-l vezi pe el complet pierdut (si te simti meschina si vinovata); saruturi de compasiune si de bandajat rani, smulse sub imperiul unor dezastre sentimentale; saruturi vorace care nu ascundeau decat arderi de carne intense si efemere; saruturi blindate de filinguri adanci si profunde; saruturi de disperare, de ura, de despartire, de impacare; saruturi cu gust de menta, de ciocolata, de cafea, de transfigurare; saruturi cu gust de sange si de vin rosu; saruturi de sare si de pelin; saruturi cu buze smulse si limbi sfasiate. Saruturi.

Si din multimea asta uriasa s-au decupat, azi, doar doua momente; sarutul cel mai emotionant si candid – aveam vreo 17-18 ani – s-a petrecut pe cand imi faceam practica intr-o gradinita, cand un pusti de la grupa mica s-a repezit spre buzele mele si n-am simtit decat o arsura scurta si intensa; si, mai ales, am simtit arsura in sufletul mic, naiv si “indragostit” (ne-am chinuit dupa aceea, cu educatoarea, sa-l scoatem de sub o masa sau un pat, nu-mi mai aduc clar aminte, unde isi ineca amarul in hohote de plans). Dar l-am iubit pe pustiul ala asa de tare…

Sarutul cel mai dureros de intens s-a petrecut la maturitate; ce mi se pare incredibil de ciudat, memoria nefiind punctul meu forte, este ca-mi aduc aminte cu o acuitate feroce intreg contextul: ce am facut in ziua aceea, unde am mers, ce am mancat, cu cine. Am ajuns seara intr-un loc cu fum si muzica, plamanii mei ar putea recunoaste, oricand, la reconstituire, doza de fum din incapere. Imi aduc aminte melodii, cine le punea; simt si acum pe piele raceala peretelui de care eram sprijinita; simt caldura si mirosul pielii lui; simt gustul buzelor inrosite si amortite, al salivei care se evapora sub fierbinteala si nebunia clipei; retraiesc in timp ce tastez senzatia de sufocare si nevoia de ingerare a ultimelor farame de aer din univers; imi simt pulsul explodat si corpul o suprafata perfect inervata, sangele bubuind prin vene si maturand in calea lui orice urma de ratiune. In seara aceea, in noaptea aceea, n-am fost decat carne palpitanda, de parca mi-as fi trait ultimele clipe. Acum, abia, imi dau seama ca-n momentele acelea dilatate la extrem nu faceam decat sa incerc sa inec in mine, cat mai adanc, intuitia sfasietoare a finalului. Sarutul isi avea in el si inceputul, si sfarsitul.

Si, da, azi am purtat maieul portocaliu din noaptea aceea, ascuns mereu printre haine, in asa fel incat sa nu mai ajung niciodata la el; si, totusi, inconstient, l-am pus pe mine, din nou.

greata sau cum sa te transformi din fachir in inghititor de cioburi

EA: ar putea fi ca si cum:

*un nebun ti-ar intinde intr-o zi un pahar plin cu boabe de orez, tu le-ai varsa pe masa din bucatarie si, imprastiate pe lemnul concret, sub magia focalizanta a unei lupe, ti-ar revela cu voluptate o poveste, una crancena si atroce despre realitate si contingent, despre constiinta si existenta in exces. De cate ori retragi lupa, boabele redevin benigne si cuvintele microscopice se pulverizeaza in neant, construiesc un vid semantic plin de tacere, proteine, glucide si lipide. Dar te reintorci cu lupa, mereu si mereu, ti se face greata si frica viscerala si  stii ca trebuie sa maninci boabele, sa devorezi in devalmasie realitatea si existenta lor, care sa-ti sustina propria existenta si inutilitate.

*ai prinde intr-o zi un gindac, l-ai pune sub un clopot transparent si l-ai analiza cu disperare pina orice contur de regn, de specie, s-ar volatiliza. L-ai scoate perfect hipnotizat si i-ai infuleca mai intai capul, care-ti va crantani acut intre dinti, apoi corpul gelatinos si dulceag; ai fixa apoi intre degete stiloul pierdut al lui Kafka si ai da afara animalul, care ar capata corporalitate si existenta din violul cernelii negre si vinovate asupra foii imaculate de hartie.

*ti-ai smulge eul cu dintii, i-ai scoate ochii cu un fier inrosit, apoi l-ai arunca insangerat sa se izbeasca de peretii duri si aspri ai celui mai viclean labirint. Peretii s-ar transubstantializa, cameleonici, ar schimba palpabilul caramizii cu versatilul sticlei si cioburi uriase s-ar infige in corpul eului tau orbecaind tot mai disperat si sangerand de moarte, dar traindu-si propria disparitie in forma celei mai tangibile realitati, intr-un paroxism de senzatii si perceptii catastrofice.

*Casandra ti-ar ciocani intr-o zi la usa, inopinat, ti-ar declara ca ti-a vazut fotografia in ziar si s-a indragostit fulgerator de tine si ca tot ce-si mai doreste este s-o tii aproape, sa-ti susure in ureche, pana la sfarsitul eternitatii, profetii peste profetii, in care se amesteca prieteni de-ai tai, precum Absurdul, Inutilul, Existenta, Realitatea, Mlastina, Aglutinarea, Gratuitatea. Si dragostea voastra va sfarama timpul.

*o poza veche si patinata ar cadea intr-o zi dintr-o carte pe care n-ai mai deschis-o de 33 de ani, si-n camera ar mirosi brusc a moartea celor fixati pe hartie ca intr-un insectar fara rost, a moartea unui moment de poate-fericire perpetuat in multe alte momente de disperare si inutilitate; si dusumeaua ar tresari sub dusul rece si violent si te-ar renega, furioasa.

*nici macar iubirea nu ti-ar mai infuza sens si te-ai simti tot mai singur si lucid.

*l-ai trimite pe Godot dupa tigari si el, culmea, s-ar intoarce fluierand vesel “Some of these days you’ll miss me, honey” si ti-ar mai da si restul numarat cu precizie beckettiana. Apoi s-ar aseza intr-un fotoliu, si-ar turna un pahar de porto si ti-ar spune, complice: “pune mina si scrie o carte, povesteste o aventura. Ar trebui ca ea sa fie frumoasa si dura ca otelul si ar trebui sa-i faca pe oameni sa se rusineze de propria lor existenta”.

Pretext: Jean-Paul Sartre – Greata

http://www.youtube.com/watch?v=6uaQui2pEgc

dimineata pierduta

EA: A nu stiu cita duminica in care as vrea sa dorm; insomnia imi da picioare in cap si ma arunca de pe saltea. Sfirsesc cu o cafea in mina, pe balcon, inca intuneric, inca miros de toamna si crepuscul, inca tipete indescifrabile de pasari care pleaca sau care ramin, nu-mi mai dau seama. Imi trag pantalonii de trening pe mine, tricou si hanorac si adulmec parcul pustiu la 6 si ceva dimineata. Ma gindesc ca poate violatorii au obosit de la atita asteptare si s-au retras spre vastele lor apartamente; pustiu in mijloc de oras, pustiul cel mai pur si frumos in Bucurestiul asta cuprins de obicei de nebunie.

Incep sa alerg; nu am casti pe urechi, vreau sa simt linistea toamnei in parc; e frig ca naiba si bate vantul, dar corpul mi se incalzeste, muschii tresalta, ochii inregistreaza alei care se tot bifurca din aproape in aproape, copaci care-si pierd frunzele, iarba care se usuca. Ma gandesc la Tampa mea care innebuneste de culori toamna si mi-e brusc dor de casa; imi dau seama ca nu mai am casa demult si alerg tot mai tare, tot mai disperat. Inima imi bubuie in urechi, gitul pulseaza, imi simt singele vibrind, tendoanele isterizate, muschii pe care pina acum nu i-am descoperit. Imi simt trupul ca pe un cumul de senzatii si febre si extinctii. Respir si transpir, intruna. Ma arunc in iarba uscata pe hanorac, un ciine vine sa ma adulmece si sa ma linga pe fata; un stapin pensionar-fara-somn vine sa-l ia de pe mine, cerindu-si, politicos, scuze. Oare de ce, de la un moment dat incolo, oamenii batrini nu mai pot dormi??? Oare de ce eu nu mai pot dormi, de atita vreme?… Daca cineva m-ar intreba acum ce-mi doresc cel mai tare, i-as spune ca vreau o camera linistita si fara ferestre, un pat cu asternuturi curate, un barbat care sa ma tina in brate si mult somn… Dar sunt doar eu in iarba, splendoare in iarba uscata si aproape-moarta.

Plec spre casa; e inca devreme pentru orasul asta, se doarme si se viseaza frumos; picioarele imi tremura de la un efort cu care nu mai sunt obisnuite, narile adulmeca aburii unei a doua cafele. Imi iau una, cu un leu, de la un automat, stau pe un trotuar si o beau. Oamenii dorm inca, incepe sa ma angoaseze diferenta asta de fus orar intre mine si toti ceilalti. Ma gindesc cu voluptate la citiva pe care-i  stiu, imi imaginez care cu cine doarme, pe ce parte a patului, pe ce cuta a pernei, pe ce fateta a vietii si devine totul si mai ciudat; brusc, cind orasul capata viata si forma, eu sunt deja obosita. O sa ma duc acasa, o sa fac un dus, o sa mai pompez o doza de cofeina si o sa merg la film. Mereu, in linistea si pustiul salii de cinema, la un matineu, imi dau intilnire cu mine.

decristalizare & CO

EA: E momentul acela, magic si autodistructiv: cand ti-ai aruncat totul in aer; clipa ingheata si tu incerci sa vizualizezi, intr-un atemporal perfect paralizat, fragmente din viata ta, complet in eter, irecognoscibile pentru ca-s pulverizate si nu mai au stabilitatea inscrierii pe o orbita oarecare. Incerci sa reconstitui filmul, povestea, din bucati straine; parca, totusi, fusese altfel, dracu’ s-o ia de perceptie.

Brusc, reperele s-au sfaramat si n-ai pe cine da vina, decat pe tine insati; ramai sa te iei cu tine de gat si  sa incerci ipoteze; si toate introspectiile si solilocviile – presupui – ar trebui sa ajute la ceva, candva. Poate ca, totusi, asa cum intuiesti din cand in cand, traiesti intr-o lume bolnava; poate normalitatea a devenit – cat timp tu citeai un maldar de carti – exceptia. Si regula este sa nu mai respecti nicio regula, sa nu mai ai niciun principiu, niciun fir rosu care sa te traga de maneca spre deciziile corecte. Poate regula este sa ranesti si sa faci rau, dracu’ stie ce s-a mai intamplat cu planeta asta de ultima oara cand ai verificat. Recunosc, sunt ganduri care se inlantuie sub spectrul unor revelatii urate si recente, probabil maine dimineata, in lumina soarelui, cristalul va redeveni cristal si sufletul meu va redeveni curat. Suferinta n-a ucis pe nimeni, pana  la urma, asa mi s-a propovaduit mereu, voi deveni tare si indestructibila; dar azi suferinta e doar un acid care ma imprastie pe parchet, fara nici o urma de elevare sau de evolutie spirituala.

E momentul decristalizarii – totul a devenit, practic, mai simplu dupa ce am descoperit acest concept stendhalian; de pe crenguta mea sclipitoare pleaca, rand pe rand, toate fulgerarile de gheata care o faceau minunata si unica, ramane un biet ram pipernicit, mancat de apa, erodat de timpul nemilos si de ochii mei patrunzatori; aiurea – pe cine mint? – e doar sarma ghimpata ruginita sub implacabilul nemilos. Tot ce am impodobit cu incrancenare si acribie in luni si ani de orbire programata s-a dus. Am vrejul asta uscat in fata si ma infior de groaza. Si trebuie sa ma uit in ochii mei, asta este cel mai greu moment, si sa recunosc ca am gresit; nu e nici prima, nici ultima greseala, presupun; atata vreme cat exista promisiunea unei dimineti si a unui rasarit de soare proaspat, pot duce orice. Sunt o bucata de granit, la urma urmelor, trebuie sa-mi supravietuiesc; cafiaua de maine, cu ochii in geamurile parasite de vizavi,  va fi cea mai buna.

http://www.youtube.com/watch?v=7OXNjXEV5hI

micului meu print

„- Ai un venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar multa vreme?”

EA: Esti cel mai bun si vechi prieten al meu si nu ti-am spus asta niciodata (e o confesiune bizara, dar trebuie s-o fac): cand mainile imi ingheata si-mi simt fata fierbinte si febrila, mi se face groaznic de dor de tine si merg sa te caut. Nu stiu cum s-a format acest reflex, nu stau sa decojesc semnificatiile contextului, doar imi agat degetele reci de o cana de ceai, imi pun textul lui Saint-Exupery in fata si te chem langa mine. Sentimentul cel mai ciudat este ca lacrimile fierbinti care se scurg incontrolabil pe pometi in jos ma fac sa-mi reconsider temperatura; si viata; si locul in lume.  Imi mai aduc aminte de tine cand apune soarele; si-mi dau seama ca ai dreptate, apusul este ceva trist; si cred ca ai fost ingrozitor de sfarsit in ziua in care, pe planeta ta minuscula, ai inregistrat 43 de extinctii solare.

Azi am avut din nou febra si te-am chemat sa ma reinveti lucruri, sa-mi dai garantii ca nu le-am uitat, ca le port in mine. Te-am chemat sa reinvat ca ne pierdem in abstractiuni fara valoare si lasam concretul cel mai pur sa ne scape printre degete; ca lungul sir de acte serioase si responsabile in care ne aruncam cu nesat ca asa-zisi « adulti » nu fac nici macar cat o picatura din altruismul cel mai pur al unui act cu finalitate directa si masurabila in starea de bine a cuiva de langa noi; sa reinvat sa ma uit la stele si la flori, sa identific in mine o bucatica mica din rege-vanitos-betiv-businessman-lampagiu-si-savant si sa o dau afara, macar pentru o vreme; sa constientizez ca e firesc sa te simti mereu singur printre oameni si ca e groaznic de complicat sa nu ai radacini. Am uitat cum e sa imblanzesc si sa fiu imblanzita (asa am invatat eu verbul apprivoiser, cu tine), cum e ca, dintr-o masa amorfa, dintr-odata, o fiinta sa se decupeze, afectiv, pentru tine si tu pentru ea si toate firele responsabilitatii reciproce sa nu se mai rupa niciodata (cred ca am uitat cum e sa-ti faci prieteni: « daca vrei sa ai un prieten, imblanzeste-ma »).

Am crescut mare abia cand am inteles deznodamantul senin asumat; oricum as da-o, ca adult, trebuie sa folosesc un cuvant crud si ciudat, precum « sinucidere », ca pret pentru intoarcerea ta acasa, la floarea ta indragostita  si unica si la cei trei vulcani lasati de izbeliste. Incerc sa-ti vad trupul mic si delicat cazut in nisip asa cum ai vrut tu, ca pe o coaja veche si parasita, si sa nu te imbrac in tristete si tragism, din reflex; de asta am nevoie sa privesc totul asa cum m-ai invatat, nu cu ochii, care nu pot patrunde pana in miezul lucrurilor, ci cu inima. Te rog sa nu-mi dai drumul si sa nu ma lasi niciodata sa cresc mare, imblanzeste-ma mereu.

http://www.youtube.com/watch?v=jYIuc2Oiqmk&feature=related

missed connections

EA: Urc in primul vagon, fidela automatismelor mele locomotorii matinale, ma asez in usa dupa inchidere si-mi tin nasul in carte, n-am chef sa vad nimic. Ochii imi cad pe niste camperi de vizavi, din usa cealalta, si-mi aduc aminte modelul, unul vechi, l-am vazut intr-un magazin in Londra; am vrut sa cumpar pantofii aia, chiar daca n-as fi avut ce face cu ei, ca erau marimea 42. Si i-am revazut in picioarele unui spaniol, anul trecut, intr-o cafenea din Montmartre, era sfarsit de noiembrie, un loc frumos, rumoare si caldura… memoria asta involuntara, imi joaca mereu feste. Hmmm, ochii posesorului imi masoara si ei, in mod vadit amuzat, camperii (suntem niste snobi, amandoi, dar dotati cu oaresce umor si autoironie, asta-i reconfortant).

Ne studiem cartile si ne zambim iar: eu citesc Noua dezordine amoroasa (incet, cu notite, cu creion in mana), el, Confesiunile unui cafegiu; imi plec privirea spre randurile mele si ma gandesc, in timp ce ingurgitez reflectii despre tragismul orgasmului masculin, daca nu cumva el zaboveste asupra unui pasaj in care se descriu amestecuri de soiuri de cafea bine prajita; mi-e brusc pofta de o cana plina, aproape ca l-as invita la cafea.

Coboram la Victoriei, amandoi, iesim amandoi spre Paris; urcam amandoi scarile pe jos, cu cartile in mana si cu degetele noastre pe post de semn de carte. Eu o iau spre birou, el traverseaza, dar fiecare intoarce capul dupa celalalt. Ramanem pe buze cu un zambet contagios si radiant, usor tamp, probabil fiecare il va purta astazi cu o scanteie amara de nostalgie, melancolie si regret.

multiplu de singură

EL->

Mă uit la el cu ochii injectați de curiozitate. Cu ochii împăienjeniți de ură drăgăstoasă. Doarme. Sigur se va trezi. Unde vrea să plece? Pentru cât timp? Dar și mai important.. de ce? Credeam că-l știu cum simt în mine fiorii dimineții dând buzna pe fereastra larg crăpată. Cum l-am simțit pe puști zbătându-se să răzbească în lumea asta. De ce? Cu ce am greșit ca să-mi facă asta? Chiar nu există nimic în buchetul ăla de interceptare sau în primul sărut? Mă urăsc! Sunt o imbecilă, orbită de dragostea pentru EL. Credeam că-l știu…

Printre buzele crăpate, ușor întredeschise, îi scapă un suflu acru de lâncezeală. Nu e nimic cu adevărat viu în corpul buhăit, mâncat de ani. Cu toate astea, dincolo de plasa impostoare și de falsa aparență, ochiul deprins cu introspecția percepe un fir pulsatil, o broscuță chinuită – activitatea țopăitoare a onirismului. Care e mai real, cel veridic. Sub pleoapele îngălbenite și scorojite, globul ocular rupe lanțul, irumpe. Dac-ar ști ea ce e acolo…! Nu știe nimic. A fost toată viața o capsulă ermetică, un năvod inexpugnabil șu un caz imposibil psihanaliștilor. Cineva deprins cu minima analiză a bipezilor și-ar fi dat seama de paralelismul adânc, profund, dintre personajul Viziru și personajul explorator Sambo.

Se uită la el cu nostalgie. Nostalgie închegată cu rutină. Rutină dată de mariaj. Mariaj dat de pustiu. Nu-i pare rău. De tot… Regretă doar cei nouăzeci la sută de ari invizibili: terenul lui Sambo pe care el cultivă neabătut și singur crânguri întregi de mistere. Coșuri întregi de fructe devorate într-ascuns, într-un soi de joc de moară blocat privirilor exterioare. Acel Sambo pe care ea abia l-a întrezărit, dar n-a putut nicicând să-l atingă, să-l spele, să-l hrănească.

Doarme și în somnul său băltește cheia legăturii lor. Din inox, din fier greu, din uraniu activ, din kripton, din material extrareal și extraterestru. Cheia unui lacăt ascuns în cheie, ascunsă în lacăt. Deci imposibil de folosit. Indescifrabilă. Blocată.

O voce puternică, imundă, de stentor, urlă să-i spargă pieptul: De ce, Vizirule? De ce? Deschide-ți sufletul! Nu mai poate sta așa în picioare. O dor, îi sunt umflate de vene și varice fine. Se așează greoi pe scaunul moștenit de la maică-sa. E moale, verde, plușat, reconfortant. Dar ce folos… Viziru doarme și somnul său irupe într-un alt spațiu. Nevăzut: cu omuleți verzi, vulcani de sare, terenuri creponate și gravitație diferită.

Dincolo, în lumea a doua: cameră! I se pare că aude zgomot. Se ridică leneș, obosit, cu mișcări indecise. Îi e frică mereu de sunetul pâslei pe covor. Și-i scoate. Papucii. De ce? Înaintează agale ca atunci când mergea sâmbăta la serviciu. Cu silă. Fără chef. Sacadat.

Împinge încet ușa întredeschisă. Pauză. Ce s-a-ntâmplat oare? O fi visat și el. Te pomenești că-i ereditar. Se uită totuși mai atent. Ochilor deprinși cu veghea pe-ntuneric nu le e deloc greu să afle conținutul: plapuma descria o poziție de sarmale înghesuite una într-alta, într-un foietaj mai mare descris și el de picioarele plodului. O fi visat!

Se-ntoarce la izvoare, patul conjugal, nu înainte să-și fixeze bine în memorie tabloul rodului lor. Aceleași mișcări încete care păreau premeditate. Nu era așa, însă. Tributare doar unei oboseli vecină cu patologia. Nu, mai degrabă oboseala metafizică a eroziunii în cuplu. Simplă și complexă.

Viziru era mândria ei. Desigur! Printr-un joc de împrejurări, devenise în tinerețe corespondent la Herald Tribune. Avea calități, totuși, incontestabile: engleză fluentă, minte agilă și pătrunzătoare, flexibilă ca o panteră înfometată, ceva cultură și norocul necesar. Mai-nainte prinsese o bursă la Oxford iar de acolo, ce-a făcut, ce-a dres, s-a procopsit cu ditamai postul. Pentru un român. Nu că cei de la Herald n-ar avea oamenii lor, sânge din sângele lor. Arienii lor. Care nu sunt țigani. Viziru cutezase să rupă bariera prejudecăților. Asta conta. Rând pe rând, cu calm și iar cu noroc, obținuse stagii de pregătire, job-uri în diferite părți ale lumii. Nevastă-sa deprinsese stilul-veghe al femeilor care privesc în zare, crispat. Numai că aici, în spațiul lor intim, o lege nescrisă cutezase să se-nfiripe: Viziru își vede de meserie, de pasiune, cu condiția să salveze aparențele. Aparențele lui proprii și personale – copilul și mama copilului!

Individul era o carte groasă… văzuse, aflase, citise, descoperise, învățase multe. Iată sumarele motive pentru dedublarea lui: Sambo! Numai el știa asta. Îi scăpase și ei câte ceva din sinele lui, și asta într-un moment în care insistența femeii fisurează de obicei atomul bărbatului. Doar asta și nimic mai mult. Lumea lui ascunsă și lumea ei interioară. Așa se puteau defini cu ceva mai multă exactitate. Prima, mai opacă pe zi ce trece, și mai duhnitoare. A doua, tipică, angoasată, plină de temeri și neîmpliniri prea rar declarate. Două lumi distincte ca două fire de telegraf. Paralele. Comunicând doar arar prin scurgeri telepatice, energii intuitive și presupuneri.

Și-a reluat locul pe scaun. Îl privește. Mai poate încă să facă asta. Singurul lucru pe care nu l-a pierdut încă. Procedeul dagherotipiei figurii bărbatului. În care punea și ceva din ea. O mână, un ochi, părul, tot sufletul. Și apoi dimerul lor: plodul! Încăpea și el în instantaneu. O familie mare. Atât de mică! Și fe. feri. fericită! Cuvântul îi alunecă precum un gâjâit îngrozitor printr-o țeavă ruginită și lipsită multă vreme de apă. Dar vine. Îi iese din fabrica de cuvinte. Apoi, iar. Începe să creadă într-adevăr că e FERICITĂ! S-a dezbrăcat rușinată de ce simțea și și-a aprins o țigară. Lungul drum al nopții către zi… cam așa i se părea propria viață. Și în timp ce trăgea adânc din paiul ăla incandescent, i s-a părut că așa a fost să fie…