EA-Euridice: iubitule, mi-e frig şi mi-e întuneric şi prea dor de tine. Lacrimile despart râul ăsta al urii în două şi se fac cercuri concentrice de lumină concretă, care-mi aduce aminte de soare si iarba fragedă. În păr mi se aşează întruna cristale de gheaţă  şi şuviţele devin şerpi de gorgonă pe care nu-i mai pot îmblânzi, care muşcă din mine, din umbra mea, şi-şi strecoară în sângele meu molatec otrava, îndoiala şi suferinţa. Umbre ducându-şi obolul sosesc aici mereu, Hermes mă sărută pe frunte, Cerberul se asează în faţa mea şi-i citesc în ochi durerea de a nu mă putea lăsa să plec (l-ai păcălit, odinioară, şi nu şi-o va ierta niciodată). Persefona îmi îndreaptă mereu o şuviţă pe frunte, îmi netezeşte rochia şi-mi spune că aşa trebuia să fie, că o să înţeleg într-o zi. Dar eu nu înţeleg nimic, vreau să păşesc din nou în urma ta, vreau să simt miile de fire care mă leagă de inima ta, vreau să fac din ele un ghem pe care să ţi-l pun sub pernă.

Iubitule, mi-e dor să fiu iar solară; să zac în lanuri înalte până la brâu, să mă amorţească aromele de ierburi strivite sub picior, să împletesc cununi pe care să mi le pun în plete, să torn vin în pocale şi să-l bem tihnit, ascunşi în frunzare răcoroase, în miezul verii. Mi-e dor să-ţi aud vocea, să-ţi ţintuiesc cu privirea mâinile încordate pe liră, să văd pământul vibrând, râurile oprindu-şi cursul, pietrele dezintegrându-se şi dăruindu-ne nisip auriu; mi-e dor de poveştile tale cu argonauţi şi sirene; mi-e dor de vocea ta şi jurămintele tale care însumau eternităţi; mi-e dor de sărutul tău alambicat şi desuet, de atingerile tale sălbatice şi dionisiace, mi-e dor de renegările noastre reciproce, de fulgerele din privire, de electrocutările orgiastice. Mi-e dor de tine, în fiecare secundă .

Iubitule, am ajuns în manuale, am ajuns paradigmă, iubire emblematică, mit; oamenii ne citesc mereu povestea şi se minunează şi-şi doresc să fie ca noi (nişte cretini, nu înţeleg că aş da oricând aşa-zisa nemurire pentru încă o noapte cu tine, pentru încă o înflorire a cărnii mele înţepenite şi reci, pentru încă un ţipăt pasional inăbuşit de palma ta aspră şi dulce). Şi nu înţeleg lucrul evident, care transpare din trama noastră “exemplară”, limpede şi simplu: ai întors privirea si m-ai trimis din nou în braţele lui Hades, ai ales şi pentru mine, şi pentru tine, ne-ai supus unei agonii perpetue şi fără speranţă.  În iubire, nu faci niciodată alegeri doar pentru tine, în iubire, orice decizie pe care o iei îl implică pe celălalt. În iubire, nu ai dreptul să-l condamni pe cel pe care îl iubeşti. În iubire, nu eşti liber. În iubire, eşti responsabil pentru doi. Sper să înţeleagă şi asta într-o zi, după ce ne-au întins pe patul procustian al iubirilor “frumoase” şi “imposibile”.

Iubitule, eu nu aş fi întors niciodată privirea…