EL->

Mă uit la el cu ochii injectați de curiozitate. Cu ochii împăienjeniți de ură drăgăstoasă. Doarme. Sigur se va trezi. Unde vrea să plece? Pentru cât timp? Dar și mai important.. de ce? Credeam că-l știu cum simt în mine fiorii dimineții dând buzna pe fereastra larg crăpată. Cum l-am simțit pe puști zbătându-se să răzbească în lumea asta. De ce? Cu ce am greșit ca să-mi facă asta? Chiar nu există nimic în buchetul ăla de interceptare sau în primul sărut? Mă urăsc! Sunt o imbecilă, orbită de dragostea pentru EL. Credeam că-l știu…

Printre buzele crăpate, ușor întredeschise, îi scapă un suflu acru de lâncezeală. Nu e nimic cu adevărat viu în corpul buhăit, mâncat de ani. Cu toate astea, dincolo de plasa impostoare și de falsa aparență, ochiul deprins cu introspecția percepe un fir pulsatil, o broscuță chinuită – activitatea țopăitoare a onirismului. Care e mai real, cel veridic. Sub pleoapele îngălbenite și scorojite, globul ocular rupe lanțul, irumpe. Dac-ar ști ea ce e acolo…! Nu știe nimic. A fost toată viața o capsulă ermetică, un năvod inexpugnabil șu un caz imposibil psihanaliștilor. Cineva deprins cu minima analiză a bipezilor și-ar fi dat seama de paralelismul adânc, profund, dintre personajul Viziru și personajul explorator Sambo.

Se uită la el cu nostalgie. Nostalgie închegată cu rutină. Rutină dată de mariaj. Mariaj dat de pustiu. Nu-i pare rău. De tot… Regretă doar cei nouăzeci la sută de ari invizibili: terenul lui Sambo pe care el cultivă neabătut și singur crânguri întregi de mistere. Coșuri întregi de fructe devorate într-ascuns, într-un soi de joc de moară blocat privirilor exterioare. Acel Sambo pe care ea abia l-a întrezărit, dar n-a putut nicicând să-l atingă, să-l spele, să-l hrănească.

Doarme și în somnul său băltește cheia legăturii lor. Din inox, din fier greu, din uraniu activ, din kripton, din material extrareal și extraterestru. Cheia unui lacăt ascuns în cheie, ascunsă în lacăt. Deci imposibil de folosit. Indescifrabilă. Blocată.

O voce puternică, imundă, de stentor, urlă să-i spargă pieptul: De ce, Vizirule? De ce? Deschide-ți sufletul! Nu mai poate sta așa în picioare. O dor, îi sunt umflate de vene și varice fine. Se așează greoi pe scaunul moștenit de la maică-sa. E moale, verde, plușat, reconfortant. Dar ce folos… Viziru doarme și somnul său irupe într-un alt spațiu. Nevăzut: cu omuleți verzi, vulcani de sare, terenuri creponate și gravitație diferită.

Dincolo, în lumea a doua: cameră! I se pare că aude zgomot. Se ridică leneș, obosit, cu mișcări indecise. Îi e frică mereu de sunetul pâslei pe covor. Și-i scoate. Papucii. De ce? Înaintează agale ca atunci când mergea sâmbăta la serviciu. Cu silă. Fără chef. Sacadat.

Împinge încet ușa întredeschisă. Pauză. Ce s-a-ntâmplat oare? O fi visat și el. Te pomenești că-i ereditar. Se uită totuși mai atent. Ochilor deprinși cu veghea pe-ntuneric nu le e deloc greu să afle conținutul: plapuma descria o poziție de sarmale înghesuite una într-alta, într-un foietaj mai mare descris și el de picioarele plodului. O fi visat!

Se-ntoarce la izvoare, patul conjugal, nu înainte să-și fixeze bine în memorie tabloul rodului lor. Aceleași mișcări încete care păreau premeditate. Nu era așa, însă. Tributare doar unei oboseli vecină cu patologia. Nu, mai degrabă oboseala metafizică a eroziunii în cuplu. Simplă și complexă.

Viziru era mândria ei. Desigur! Printr-un joc de împrejurări, devenise în tinerețe corespondent la Herald Tribune. Avea calități, totuși, incontestabile: engleză fluentă, minte agilă și pătrunzătoare, flexibilă ca o panteră înfometată, ceva cultură și norocul necesar. Mai-nainte prinsese o bursă la Oxford iar de acolo, ce-a făcut, ce-a dres, s-a procopsit cu ditamai postul. Pentru un român. Nu că cei de la Herald n-ar avea oamenii lor, sânge din sângele lor. Arienii lor. Care nu sunt țigani. Viziru cutezase să rupă bariera prejudecăților. Asta conta. Rând pe rând, cu calm și iar cu noroc, obținuse stagii de pregătire, job-uri în diferite părți ale lumii. Nevastă-sa deprinsese stilul-veghe al femeilor care privesc în zare, crispat. Numai că aici, în spațiul lor intim, o lege nescrisă cutezase să se-nfiripe: Viziru își vede de meserie, de pasiune, cu condiția să salveze aparențele. Aparențele lui proprii și personale – copilul și mama copilului!

Individul era o carte groasă… văzuse, aflase, citise, descoperise, învățase multe. Iată sumarele motive pentru dedublarea lui: Sambo! Numai el știa asta. Îi scăpase și ei câte ceva din sinele lui, și asta într-un moment în care insistența femeii fisurează de obicei atomul bărbatului. Doar asta și nimic mai mult. Lumea lui ascunsă și lumea ei interioară. Așa se puteau defini cu ceva mai multă exactitate. Prima, mai opacă pe zi ce trece, și mai duhnitoare. A doua, tipică, angoasată, plină de temeri și neîmpliniri prea rar declarate. Două lumi distincte ca două fire de telegraf. Paralele. Comunicând doar arar prin scurgeri telepatice, energii intuitive și presupuneri.

Și-a reluat locul pe scaun. Îl privește. Mai poate încă să facă asta. Singurul lucru pe care nu l-a pierdut încă. Procedeul dagherotipiei figurii bărbatului. În care punea și ceva din ea. O mână, un ochi, părul, tot sufletul. Și apoi dimerul lor: plodul! Încăpea și el în instantaneu. O familie mare. Atât de mică! Și fe. feri. fericită! Cuvântul îi alunecă precum un gâjâit îngrozitor printr-o țeavă ruginită și lipsită multă vreme de apă. Dar vine. Îi iese din fabrica de cuvinte. Apoi, iar. Începe să creadă într-adevăr că e FERICITĂ! S-a dezbrăcat rușinată de ce simțea și și-a aprins o țigară. Lungul drum al nopții către zi… cam așa i se părea propria viață. Și în timp ce trăgea adânc din paiul ăla incandescent, i s-a părut că așa a fost să fie…