EA: E momentul acela, magic si autodistructiv: cand ti-ai aruncat totul in aer; clipa ingheata si tu incerci sa vizualizezi, intr-un atemporal perfect paralizat, fragmente din viata ta, complet in eter, irecognoscibile pentru ca-s pulverizate si nu mai au stabilitatea inscrierii pe o orbita oarecare. Incerci sa reconstitui filmul, povestea, din bucati straine; parca, totusi, fusese altfel, dracu’ s-o ia de perceptie.

Brusc, reperele s-au sfaramat si n-ai pe cine da vina, decat pe tine insati; ramai sa te iei cu tine de gat si  sa incerci ipoteze; si toate introspectiile si solilocviile – presupui – ar trebui sa ajute la ceva, candva. Poate ca, totusi, asa cum intuiesti din cand in cand, traiesti intr-o lume bolnava; poate normalitatea a devenit – cat timp tu citeai un maldar de carti – exceptia. Si regula este sa nu mai respecti nicio regula, sa nu mai ai niciun principiu, niciun fir rosu care sa te traga de maneca spre deciziile corecte. Poate regula este sa ranesti si sa faci rau, dracu’ stie ce s-a mai intamplat cu planeta asta de ultima oara cand ai verificat. Recunosc, sunt ganduri care se inlantuie sub spectrul unor revelatii urate si recente, probabil maine dimineata, in lumina soarelui, cristalul va redeveni cristal si sufletul meu va redeveni curat. Suferinta n-a ucis pe nimeni, pana  la urma, asa mi s-a propovaduit mereu, voi deveni tare si indestructibila; dar azi suferinta e doar un acid care ma imprastie pe parchet, fara nici o urma de elevare sau de evolutie spirituala.

E momentul decristalizarii – totul a devenit, practic, mai simplu dupa ce am descoperit acest concept stendhalian; de pe crenguta mea sclipitoare pleaca, rand pe rand, toate fulgerarile de gheata care o faceau minunata si unica, ramane un biet ram pipernicit, mancat de apa, erodat de timpul nemilos si de ochii mei patrunzatori; aiurea – pe cine mint? – e doar sarma ghimpata ruginita sub implacabilul nemilos. Tot ce am impodobit cu incrancenare si acribie in luni si ani de orbire programata s-a dus. Am vrejul asta uscat in fata si ma infior de groaza. Si trebuie sa ma uit in ochii mei, asta este cel mai greu moment, si sa recunosc ca am gresit; nu e nici prima, nici ultima greseala, presupun; atata vreme cat exista promisiunea unei dimineti si a unui rasarit de soare proaspat, pot duce orice. Sunt o bucata de granit, la urma urmelor, trebuie sa-mi supravietuiesc; cafiaua de maine, cu ochii in geamurile parasite de vizavi,  va fi cea mai buna.

http://www.youtube.com/watch?v=7OXNjXEV5hI