EA: Nu stiu sa gasesc definitii, sa clarific cu rigla si compasul contextele in care ma aflu, sa masor cu ruleta distanta dintre ceea ce am fost si ceea ce am devenit, la un moment dat; ma deplasez mereu pe nisipuri miscatoare de relativisme si nuante multiplicate ingrozitor. Ceea ce stiu, insa, este sa-mi identific cu precizie matematica cele cateva situatii-limita pe care le-am trait si care m-au aruncat, de fiecare data, intr-o alta etapa a existentei mele. Sambata am trait ultima experienta de acest gen si, pentru prima oara in viata mea, nu stiu daca traseul va fi ascendent, ca altadata, sau descendent. Sunt intr-o amorteala din care mi-e teama sa ies, amorteala ciobita de ras care nu mai seamana cu mine, de plans care nu ma mai izbaveste; ma misc ca un automat, abulica si incredibil de confuza.

De data asta ma simt ca un cobai, ca si cum cineva s-ar distra cu mine, ca si cum as fi supusa unui pervers test suplimentar de anduranta; ma simt asa, mitologic vorbind: sunt blocul de fildes pe care Pygmalion il alege pentru Galateea; incepe sa ciopleasca si, cand statuia prinde contururile dorite, isi da seama ca avea nevoie de un bloc mai mare ca sa se poata indragosti de ea. Si, nu, nu o ia de la capat, ci, intr-un joc dadaist de-a creatorul suprem, incepe sa sculpteze cu dalta aerul din stanga, din dreapta, din sus si jos, ca si cum ar fi o prelungire a materiei dure pe care o are de imblanzit. Se joaca, protocronist, de-a fiintarea. Iar eu, viitoarea-Galatee, am de ales: sa refuz sa ma nasc din nebunia lui si sa raman un proiect abandonat sau sa intru in joc, sa adun aerul si sa-l solidific, sa capat forma perfecta pe care el, Jucatorul-Suprem-de-a-Viata-Mea, vrea sa mi-o dea. Si intr-o situatie, si in alta, sunt la un pas de a ma face praf de stele; cu putina sansa si o Pythie empatica, pot, in schimb, deveni versiunea mea superioara.

Deci, stau amortita in mijlocul drumului, la rascruce, si cuget.

http://www.youtube.com/watch?v=j0T5csNn1KA