EA: e sfarsit de septembrie, iubitule, si-s gata, asa cum am promis… Seara de seara mi-am scaldat trupul in potiunea magica in care am pus apa scursa din ploile izbucnite in miez de noapte, miere adunata din stupuri furisate pe carari neumblate, boabe aromate de cafea din Jamaica, aduse de pelerini obositi si cu picioarele tocite pana la genunchi, umbrele mortilor dragi, inchise in sertare parfumate si tapetate cu lavanda, lacrimi curate de deznadejde, de tradare si neputinta, zavorate in cristaluri grele, rasina culeasa cu buzele de pe trunchiuri de copaci bezmetici, cornul ultimei licorne de pe pamant si trei stropi din sangele meu. Am cea mai frumoasa si catifelata piele, matasoasa si curgatoare, gata sa se imbibe de cerneluri eclectice; scrie-ma.

Scrie-mi pe oase, prima data; taie cu scalpelul in pielea de pe picioare si cresteaza in tibie, cu vitriol, liniuta langa liniuta, toate lacrimile pe care le-ai vazut vreodata in ochii mei; nu-ti fie frica sa tai, nu mai curge sange demult… e doar os curat si alb, insetat de absolut. Pe omoplat, cu acid sulfuric, povesteste-ne despartirile; pe coate, cu delicatete si catran, deseneaza ura si fulgerele din privirile trecute; in glezne, sapa cu dalta muiata in cianura indoielile si intrebarile fara raspuns; in rotule pune cu un cui inrosit povestea dezamagirii; numara-mi coastele, mai arunca din ele, sunt oricum prea multe, dar pe cele pastrate fa schema ultimei fraze pe care am rostit-o, cand m-am dus. Lasa-mi clavicula curata, acolo va fi addenda mea.

Pe sani, cu pensula inmuiata in ambrozie, cartografiaza noptile de dragoste, inchide cu lacat strigatele inabusite, muscaturile pana la sange, echimozele de iubire; pe pielea fina de pe interiorul coapsei adaposteste una langa alta iluziile comune, calde si promitatoare, scufundate in sirop dulce de fragi; pe soldurile arcuite cu insolenta strecoara toate “te iubesc”-urile, rostite si gandite vreodata; in talpa, socoteste cu creionul muiat in cafea cu lapte toate saruturile, sa nu mai pot calca niciodata; pe gat si pe ceafa lasa vinul rosu sa curga in suvoaie chirilice cu planurile si proiectiile noastre, mai efemere ca irealitatea insasi; pune-mi pe lobul urechii, cu degetul trecut prin dulce de leche, incantatiile pre-ludice si da-mi jos cerceii, ma trag spre pamant; in podul palmei, prelungeste-mi ironic linia vietii cu crusta de zahar ars si scrijeleste in ea, dupa aceea, tot ce nu am apucat sa facem impreuna. Pentru pleoape, pregateste o ploaie de polen si sidef , voi cerne eu cuvintele.

Cand vei fi terminat, vei face un foc mare in mijlocul camerei, din cartile si amintirile mele, si-mi vei usca pielea povestita; ma vei lacui cu ulei de migdale si ma vei infasura in borangic. La glasul primei zapezi, ma vei duce pe un varf de munte, vei sapa cu mainile goale in neaua inocenta si ma vei pune in groapa. Nu plange si nu ezita, o sa tin ochii inchisi si vei gasi in cuvintele de pe pleoapele mele taria sa o faci; o sa pleci si nu o sa te uiti nicio clipa inapoi. Povestea noastra va trece de pe pielea mea in albul zapezii si, cand va veni primavara, se va topi si va curge pana la marea cea mare. Iar eu voi fi disparut fara sa las vreo urma, nu am fost decat hartia pretioasa de unica folosinta.