instantaneu

EA: Ma trezesc in zgomot vag de cesti si biziit de espressor; stau citeva clipe intepenita, pina sa-mi dau seama unde sunt si cum naiba am ajuns acolo. Raze de soare se strecoara prin fereastra deschisa si incalzesc dusumeaua, vad paharele goale si patura din mijlocul casei si, incet-incet, se cristalizeaza imaginea orelor trecute.

Am ajuns la tine plinsa si obosita, sfirsita, gata sa-mi dau duhul, dupa ce batusem zeci de stradute sa mai las din nisipul din mine, sa nu-ti murdaresc casa; te-am rugat sa nu ma intrebi nimic, doar mi-ai intins patura moale pe jos si citeva perne mici, colorate, mi-ai dat cafea fara cofeina, apoi ai strivit menta si gheata si mi-ai facut un mojito; mi-ai masat timplele contractate cu povesti despre dune de nisip si beduini, camile si expeditii in desert, iubirile tale uitate prin Maroc si Tunisia, femei cu suflet cald si rabdator, care n-au vrut sa plece, in timp ce tu n-ai putut sa ramii; mi-ai spus, uitindu-mi-te in ochi, ca statul pe loc te omoara, ca lumea e prea mare si timpul e atit de putin; mi-ai povestit despre copiii morti fotografiati in santuri, despre durerea si tristetea lumii asteia in care ne zbatem, ti-ai dat seama imediat ca ma doare si te-ai intors spre perfectiunea serii in doi, cu liniste si caldura, cu afectiune si empatie. Ai pus muzica si mi-ai mingiat suvitele de par, te-ai plimbat cu doua degete, indelung, pe traseul delicat al oaselor mele si mi-ai sarutat palma stinga…

Dar e dimineata din nou, e soare si totul s-a curatat de teama; azi e frumos. Ma ridic si ma duc la geam; nici nu stiu cind apari cu camera in mina si incepi sa-mi faci poze, in lumina pura si usoara care se prelinge din dimineata asta neasteptata. Te las sa-mi invadezi corpul, pielea, muschii, parul, ceafa, talpa piciorului, lobul urechii adormite, dar imi feresc intruna privirea; si tu stii si exact asta vrei; vrei sa ma iei si sa ma intinzi pe  un perete de hirtie, vrei sa intri in mine in modul cel mai intim, in care n-am mai lasat pe nimeni, niciodata (asta a fost prima fraza pe care mi-ai spus-o, cind ne-am intilnit: “ma lasi sa-ti fotografiez ochii?”). Privirea ta scormoneste, camera munceste intruna si jocul devine agresiv; il opresc cu un strigat de revolta, infasurindu-ma in draperia ta de casmir, ridic bratul si-mi acopar la timp fiinta de ochii tai iscoditori si lacomi.

Daca mi-ai fi vazut privirea, in dimineata aia, ai fi cazut fulgerat; eram gorgona si erinie, n-o sa stii niciodata sa-mi fii recunoscator ca te-am salvat de mine;  ma gindesc la tine din cind in cind, iti vad citeodata fotografiile si ma bucur, pentru ca ma duci cu tine prin lume si-mi spui mereu povesti, in gind.

http://www.youtube.com/watch?v=lmedUYweUko

firimituri de (re)gasit drumul

EA: in visul meu era vara; aveam soare cald, sunau viori si piane, chiar si un acordeon. Stateam tolanita in nisip si ma uitam la mare, cu senzatia calma de liniste perfecta, de echilibru, de parca mi-as fi inghetat sufletul in plin climax de seninatate si l-as fi purtat asa, in mine, pentru totdeauna, ca pe un recipient pretios si fragil; aveam in buzunarul blugilor rupti cheia de la camera 22 si asteptam cu nerabdare dusul cu el, spatele ud lipit de peretii aspri de piatra, spuma curata si parfumata, prosoapele aruncate prin asternuturi mototolite si risul dement smuls cu dintii din fierbinteala aerului. Trupul meu bronzat mi se parea imuabil, tare si perfect, tinar si fierbinte, imbracat in muschi delicati si sensibili, in piele fina si mirosind plenar a viata, facut sa fie framintat si muscat, gustat pe indelete sau inghitit hulpav.

In visul meu cuvintele curgeau monoton si frumos, povestea de iubire se tesea din fulgurari curate de zimbete si atingeri tandre, din cafele tinute in nisip si sorbite lenes cu gindurile impiedicate in hatisuri translucide de reverie; iubirea  era transparenta si clara, limpede si frumoasa in imperfectiunea ei si se poticnea  printre maci singerii; nu se vedea nicio frintura de nor, doar albastru si galben. Era atita liniste si pace, cum nu mai simtisem niciodata, si vroiam sa se neantizeze totul, acolo, pentru ca durea gindul ca nimic, niciodata, nu avea sa depaseasca acest moment. Ma strecurasem in sfirsit in miezul moale si perfect  al clipei, dupa ce decojisem, succesiv, pojghite dure si cornoase de nelinisti ontice.

M-am trezit in intuneric si frig de octombrie, cu inima pulsindu-mi in git si cu senzatia stringenta ca n-o sa-mi mai capat, niciodata, linistea inapoi; ca mi se arunca, din cind in cind, condescendent, niste firimituri onirice compensatorii; ca viata e in alta parte si ca eu si ea avem drumuri paralele. M-am trezit speriata de moarte, in scrisnet disperat de dinti si sete absurda, in sunete de viori sparte si de piane dezacordate, in zgomotul infundat al zilei de miine care nu mai vroia sa vina, in asteptarea frustrata a primelor semne de lumina si-n croncanitul stolurilor negre de ciori, in miros patrunzator de descompunere (meta)fizica; m-am trezit gata inecata in gustul amar de cafea care zgindara in mine marasmul luciditatii de uichend.

http://www.youtube.com/watch?v=KIoPFS8pSH

missed connections

EA: e ca un intr-un film prost, dar se intimpla asa: astept sa se faca verde sa traversez si sa ajung la job; sunt usor in intirziere, am lenevit in pat atit de mult, incit am renuntat pina si la cafiaua mea bauta pe balcon (e trist, ma gindesc, nici nu tin minte ultima zi in care am iesit din casa fara cofeina de rigoare); ma uit doar in fata, vad Paul si inghit in sec; vad usa deschizindu-se si un individ care face o echilibristica delicioasa cu o cafia luata la pachet si cu o punga cu ceva; pune cafeaua pe trotuar, asteptind si el verdele la semafor, si scoate un grille-pommes (nu stiu altii cum sunt, dar eu, cind mi-e foame, scanez mincarea pe o distanta de citiva kilometri; iar deserturile cu mere ma scot din minti).

Masinile se opresc, putem traversa; ma uit cu jind cum tipul musca din grille-pommes si se apropie de mine; simt gustul bun de foetaj proaspat, untul care se topeste languros, merele dulci si zemoase inglobate intr-o chestie care-mi ia mintile; ne apropiem  unul de celalalt si-l lovesc in cap, scurt: il intreb daca imi da o muscatura. Se uita perplex la mine, nu zice nimic, imi intinde mincarea, iau o inghititura, ii zimbesc, ii multumesc si ma duc mai departe. Ramine timpit, uitindu-se in urma.

Ajung la birou si-mi fac urgent o cafia tare cu foarte putin lapte si cu un strop de zahar brun. Scriu citeva mailuri, raspund la niste telefoane si o sterg la Paul sa-mi cumpar trei grille-pommes, cele mai bune din viata mea.

p.s morala mi se pare urmatoarea: nu trebuie sa te bazezi niciodata pe generozitatea semenilor, este mai sigur sa-i iei prin surprindere si, sub imperiul socului, isi impart mincarea 🙂 (oricum, n-as fi incercat asta cu o femeie, niciodata).

autodafeuri nocturne

EA: citeodata, mirosul patrunzator de hirtie veche si ingalbenita, tintuita prin biblioteci straine si mutata in anticariate obscure imi aduce aminte de mine cea de demult, cind fictiunea mi se scurgea prin vene si cind viata adevarata, suferinta atroce, lama directa care sa-mi reteze concret carnea erau doar promisiuni; cind tinjeam dupa dureri si placeri autentice, care sa ma rupa in doua si sa ma creasca mare, sa ma faca ceea ce as fi dorit sa fiu; adulmecam pagina dupa pagina, inghiteam poveste dupa poveste, intre degetele mele hirtia se imblinzea si se farimita neputincioasa si credeam ca totul e inaintea mea, ca experienta mijlocita a lecturii nu e decit promisiunea fantasticului acaparator de real care ma asteapta in anii ce vor veni.

Azi adulmec aceeasi hirtie, intr-un exercitiu proustian obositor, si as vrea sa pot sa inlocuiesc viata cu fictiune benigna; as vrea sa fiu micul meu demiurg care-si plimba degetele  osoase si vibrante printre “a fi” si “a putea fi”, printre latente eclipsante si realitati dureroase, intersanjabile, ca intr-un joc cu margele de sticla. De la un punct incolo, realizez, cind ai ingurgitat prea multa realitate, cind viata te-a ciocnit din toate directiile, cind nicio bucata din pielea ta n-a ramas netatuata de real si contingent, imaginatia incearca in zadar sa-si desfaca aripile; sunt lipite de corp, corpul vietatii care stia sa zboare si a uitat, inmuiate in smoala lipicioasa si autodizolvanta. De la un punct incolo, iti ramine doar promisiunea vietii si a mortii, potentialitatile livresti nu mai sunt decit anamneze esuate sau autorefuzate sistematic. De la un punct incolo te doare cersetorul fara picioare pe care-l vezi pe strada, pe care-l hranesti in fiecare dimineata si care intr-o zi dispare (tu stii ca a ajuns in groapa, si nimeni nu-ti poate lua din greutatea care te mai infige cu doi centimetri in pamintul lacom); de la un punct incolo te doare omul care a murit fara ca tu sa fi apucat sa-i spui tot ce aveai de spus, pe care l-ai ingropat cu un regret atit de sfisietor, ca nimeni nu ti-l mai poate lua din git si din viscere; de la un  punct incolo te doare toata imperfectiunea perfecta care ai  devenit, tu, tocmai tu, care-ti fixasesi cel mai frumos si luminos traseu; de la un punct incolo te doare insuportabila greutate a plumbului care-ti umple plaminii. De la un punct incolo nu te mai rascumpara nicio carte; de la un punct incolo fiecare gest marunt si altruist pe care-l faci valoreaza cit zece biblioteci-din-alexandria incendiate de un nebun indragostit de viata. Si, da, de la punct incolo, fiecare picatura care-ti curge din degetul taiat dizolva fix o tona din marea literatura a lumii.

Cred ca atunci cind voi muri, viata si literatura se vor fi anihilat reciproc si ca voi fi intinsa pe catafalcul unui zero-la-zero rece si perfect, cu un lintoliu din hirtie velina imbibata in singele cel mai fierbinte cu putinta.

http://www.youtube.com/watch?v=AscPOozwYA8

eu fara mine. eu cu mine.

Chiar daca nu-i chip viata sa ti-o croiesti cum vrei,

macar incearca totusi,

fa tot ce poti; n-o terfeli

in searbede relatii cu orice fel de lume,

In gesturi agitate si-n vorbe irosite (Kavafis)

EA: Azi  a plouat crincen; cu picaturi reci, cu cuvinte lipsite de invelisuri protectoare si benigne, nude in cruzimea lor, cu frustrari si reprosuri, cu zgura si acid care mi-au topit pielea; am mers mult pe strada si-am lasat apa sa ma spele si vintul sa ma spulbere. Cind credeam ca nu mai am incotro s-o apuc si ma oprisem nauca in mijlocul strazii, m-a strafulgerat: imi trebuie Kazantzakis, imi trebuie o portie buna din Zorba, imi trebuie flashuri cu fericire si dionisiac, cu Irene Papas-cea-frumoasa (melanjul cu filmul este inevitabil), de care ma indragostisem demult…

Am bintuit, cred, prin 4 sau 5 librarii pina cind pustiul de pe Academiei a scos-o victorios din raft, minunindu-se ca pe vremea asta cineva mai cauta carti; i-am zis ca e de viata si de moarte, ca azi e vorba pur si simplu de supravietuire si am pus mina si pe un minunat volum bilingv cu poeziile lui Kavafis, pe care il caut de o vesnicie; am conchis ca e ziua grecilor si m-am tirit acasa. Stau in pat cu Zorba si-l las sa-mi spuna; si-mi spune, intruna, vorbeste de 2 ore cu mine si ma smulge din lentoare si din langoare si din letargie (o sa scriu miine-poimiine despre cartea asta minunata, doar sa ajung la ultima pagina). Si-mi dau seama ca nu vreau sa ma mai las niciodata sa plec din mine; cind eu-cea-adevarata, plina de viata, cu soare in ochi, incintata ca un copil de toate flecustetele de pe lume plec din mine, ramine pustiu si dezolare; ramine o carcasa pe care as putea-o duce la o groapa comuna fara niciun regret, pe care as incinera-o si careia i-as imprastia cenusa intr-un pahar cu vin. Azi am decis ca nu ma mai parasesc niciodata. Je ne me quitterai jamais, c’est une promesse.

ambidextra, cedez membre superioare ostile

EA: Ar trebui sa-mi tai mainile; pentru mine, sunt cele care inmagazineaza fidelitatea in forma ei cea mai pura. Cand tu ai iesit din mine, pur si simplu refuzau sa schimbe conturul trupului tau cu altul, pur si  simplu refuzau sa se plimbe febrile in sus si in jos pe forme noi, cu alta piele, cu alta caldura, cu alt miros. Se impreunau la spate si taceau imbufnate, iar eu incercam sa maschez revolta asta cu buzele, cu umerii, cu picioarele. Unghii ostile cresteau brusc si se manifestau liber, singele si durerea celui nou erau pretul pentru o schimbare pe care, oricum, nu eu o planuisem, nu mi-o dorisem.

Intr-o zi, n-au avut incotro si l-au atins; pielea lui li s-a parut terna, plina de celule moarte si de defecte imperceptibile, pentru ca tinjeau dupa forme si texturi confortabile si deja memorate; s-au revoltat, din nou, dar macar au pus osul si au muncit. Mi-au tinut predici despre labilitatile mele, despre libertinajul meu de neinteles, m-au pus la colt si m-au stigmatizat, dar au recunoscut ca sunt fortate sa colaboreze. Am fost avertizata ca va fi o implicare formala, fara trairi, fara autenticitate, doar pentru ca nu au incotro si sunt niste anexe ale mele.  Mi-au pus in vedere ca prefera sa dea cu aspiratorul, sa spele vase, sa intoarca paginile din orice carte, sa care sticle de apa si pungi cu mere, sa scrie mesaje in miez de noapte si sa ma mingiie pe mine; da, s-au oferit sa ma mingiie pe mine insami cum nu au facut-o niciodata, cu atita atentie si daruire, cit eu sa nu mai simt niciodata nevoia sa aduc pe cineva nou in peisaj.

Au trecut multe-multe zile, iar eu si miinile mele inca nu am incheiat un armistitiu; ducem vieti separate, incercam sa nu ne deranjam reciproc, utilizam formule exagerate de politete si, in general, asteptam sa se intimple ceva care sa ne reconcilieze, pentru ca tinjim dupa tandrete si iubire.

http://www.youtube.com/watch?v=8eW0HJs_qtg

filmultau.imdb.com

Ea:

Director: Procust

Writers: Samuel Beckett & Urmuz & H. Bonciu

Release Date: sfirsitul lumii +/- 3 zile

Cast

Ea-Ea

El-El

Storyline: se intimpla ca, intr-un decor mai mult sau mai putin auster, mai mult sau mai putin stralucitor, cei doi se intilnesc; e sau nu e cu electrocutari, cu fulgere, cu anamneze, cu revelatii, cu tipete sau doar cu intrebari, cu sau fara bagaje culturale care sa teasa povesti de adormit copiii; e cu “am stiut ca va fi el/ea” sau nu; e cu alcool sau nu; e cu crize de hiperluciditate si cinism sau nu; ideea este ca drumurile celor doi se intretaie si, din acel moment, nimic nu mai este ca inainte.

Hainele zboara pe pereti, carnea se incinge si se dezveleste, pielea apare translucida in lumina diminetii si….stupoare: fiecare poarta dupa el, impregnat in fiinta lui, un pat. Povestea curge, lucrurile se aseaza, fiintele se intrepatrund, fictiunea alimenteaza realitatea cit sa faca din ea o cimpie  orbitoare si ireala; gata, miracolul s-a produs, jumatatea a fost gasita, sufletul-pereche a fost identificat, s-a format androginul (binecuvintat fie Platon, ce-am  mai orbecai fara el…); timplarul a luat masuratori pentru patul urias si comun care va absorbi in lemnul cald de stejar atitea orgasme, atita dragoste, atita contopire, atita…

Undeva, insa, in marele dormitor scufundat in armonie, cele doua paturi mici pe care protagonistii le purtasera dupa ei vegheaza latent; si, intr-o zi, incepe sfirsitul: intr-o zi El o aseaza pe Ea in patul lui si-si da seama ca…hmmmm…parca nu prea se potriveste. Ea face acelasi lucru si – ce sa vezi? – nici El nu se potriveste. Si-atunci incepe minunata tortura: membre dezarticulate care cad secerate de topoare taios de radicale, singe care tisneste in toate partile, agonie, lacrimi, durere, sentimente comprimate sa incapa in patul mic, exigente exacerbate sa acopere patul mare, vertebre afective care trosnesc, independente care se sfarima, individualitati care cad in malaxorul anularii si uniformizarii, personalitati maruntite feroce sa incapa pe perna alba si mica de puf; singe, singe peste tot si anihilare reciproca a fiintarii. El nu are cum sa intre perfect in patul ei, decit dezicindu-se partial de sine; Ea nu are cum sa se intinda sa ajunga cu virful fiintei plinatatea patului lui, decit topindu-se si curgind intr-o forma pe care nu o mai recunoaste. Singurul deznodamint posibil e masacrul reciproc, la sfirsitul caruia iubirea nu mai este nici macar o amintire. “Iubire????? Defineste, te rog! A existat vreodata in incinta??? Ia patul tau si umbla”

(As decreta un foc in piata publica in care sa se arda toate reminiscentele procustiene. Intre timp, refuz orice pat; imi place salteaua mea, care ma incape pe mine si care il incape si pe el, daca e cazul; salteaua magica ce ia forma noastra si nu ne supune contorsionarilor inutile).

Genres:  Romance Drama Thriller Horror

Details:

Country: nomansland

Languages: esperanto

Filming Locations: asternuturi din bumbac egiptean inflorate cu artere desirate ale eu-rilor muribunde, maculate de viscere afective si maduva a spinarii identitare smulsa cu perverse ustensile de tortura emotionala.

*Ar putea fi un film premiat la Berlin, Venetia, Cannes; nu va putea lua niciodata Oscarul, din fericire.

[2816 x 2112 pixels]

EL: Privește-i conturul… când suntem 2, când suntem 3, când suntem singuri… Cineva te scrutează mereu de sus, din taberele aeriene cu cercetași amatori. Șiretul zace cuminte pe asfalt consumând tăcut trecerea aței pe pământ. Te-am văzut uneori pierdută printre magrebienii din Les Halles, măsurând cu pas șovăielnic distanța dintre a-ți lua și a nu-ți lua o înghețată. Alteori te-ai întors brusc și, deși am avut o vreme senzația că m-ai prins în cătare, m-am înșelat crunt. În ziua în care mi te-am făcut desktop am știut că în Le Parisien se întâmplase ceva grav. Mi-am imaginat că ai un gust sălciu în gură și asta te mai umaniza. Dar imaginația mea n-a ținut mereu pasul cu tine… zeci de centrifugi își vor fi consumat cursa nebunească, desuuri galbene și roz se vor fi scămoșat etern până să apuc a-mi aminti unde te-am lăsat. Cumva? Sau? Ești un număr, probabil prim, te divizi exclusivist. N-ai îndurare! Te numești Agathe și ai urmat aceeași școală primară din arondismentul VIII. Alix și Anouk te-au deconspirat inconștient în noaptea în care Christophe a avut primul său accident de motor. Când ai simțit primul spasm, bunica ta din Nivernais făcea tarte cu zmeură. Coincidența asta n-a dat de bănuit nimănui. Și totuși… insiști să-ți spui aiurea povestea, ai mers la psi, ai spus-o peste tot. Ți-a mai rămas doar un loc. AICI! Fii concisă!

Mă numesc Agathe, îmi plac singurătatea în doi și castanele coapte. În ziua în care mi s-a făcut poză, planam peste Apalași în căutarea unui rest de gând. Târziu, foarte târziu, m-am dumirit că Pompidou trăsese obloanele și că mi-era sete. Foarte sete. M-am ridicat încet, amorțită, în vreme ce în depărtare se auzea o flașnetă tristă. Bat în 30 și bascheții mă dor constant. Îmi place să adorm îmbrăcată, să visez falduri de mătase. Godisnowhere. În ziua în care mi s-a luat o poză, am știut că fotograful poate face orice cu mine. Mă numesc în continuare Agathe, îmi plac deopotrivă nimicul și paietele. Mi s-a părut că… ba nu. Ba da! Mi s-a părut că în femeie sexul corectează banalitatea, în bărbat – o agravează. Încă mă mai numesc Agathe și tind să devin o feministă de regn incert. Cândva voi îmbătrâni – o simt – și voi avea un epitaf indiferent. Știu însă sigur că dacă nu m-ai fi chemat Agathe, aș fi putut rosti, poate, o poveste cu final neașteptat… tu cine ești?                          

metempsihoza simulata

“Poete, o sa-ti fie teama: cu groaza vei inchide ochii

De fiecare data cind

Un avion va secera capete tinere de fete,

Precum aripa unei mori coseste florile de mac” (Alain Bosquet)

EA: M-am trezit tremurind de frig; imi simteam pielea dureroasa si lipita de patura, incercam sa-mi scot trupul dintre asternuturi si nu se lasa dus; dupa un efort conjugat cu promisiunea unei cani pline cu cicoare fierbinte, m-am ridicat din pat; cerul era plumburiu, auzeam avioanele survolind, auzeam sirene si, totusi, nu-mi puteam lua gindul de la seara pe care mi-o promisesesi; imi croisem o rochie neagra de matase, din niste draperii vechi sacrificate; luasem cu imprumut o pereche de pantofi negri, cu un toc foarte inalt, pe care exersasem 3 zile si pe care inca nu puteam sa am o atitudine fireasca.

Mi-am incalzit apa si am umplut cada pe jumatate; m-am scufundat in ea, mi-am frecat pielea cu citeva granule aspre de cafea, pina am inrosit-o si mi-am simtit singele luind-o la vale; mi-am epilat picioarele, temeinic, cu rabdare, mereu in gind cu prezenta iminenta a noptii lungi care astepta sa ne inghita. M-am infasurat intr-un halat aspru, mi-am uns corpul cu unt de cacao, mi-am asezat rochia, lenjeria, ciorapii si pantofii pe un scaun si m-am bagat din nou in pat, cu o carte. Incercam sa urmaresc textul, dar gindurile zburau aiurea; era ultima noastra seara, nu stiam daca aveam sa te mai vad vreodata, orasul se prabusea cite putin, lumea in care fuseseram demult copii fericiti se prabusea si ea, fara promisiunea vreunei certitudini, fara promisiunea zilei de miine. Doar plinset si jale, doar ruine si cadavre, doar spectrul mortii. Dar diseara eram pregatita sa-mi ofer o fisie ingusta si fragila de normalitate, toata fiinta mea tinjea dupa asta; traiam intr-o lume care ma abrutiza, pe zi ce trece, intr-o lume care-mi seca resursele de frumos, de optimism, de iubire, de caldura si de firesc.

Am inceput, la un moment dat, sa ma pregatesc; mi-am fardat obrajii, care au prins sa straluceasca, independent de mine, in lumina tot mai stearsa a inserarii; ochii i-am inchis intre doua semicercuri groase si negre de creion dermatograf; mult rimel, sa-mi simt greutatea genelor; ruj rosu si isteric pe buze; putin parfum pe lobul urechii, pe ceafa si la incheieturile mainilor captive intre doua bratari masive de aur, mostenite dintr-o lume in care nu cadeau bombe si in care moartea nu se plimba atit de in largul ei pe strazi. Mi-am tras cu multa rabdare ciorapii de matase pe gambe, am lasat rochia sa-mi alunece pe trup, mi-am pus pantofii, esarfa, capa neagra; am urcat in masina si nu ti-am spus nimic. M-am strins la pieptul tau si ti-am cerut sa ma iubesti in noaptea asta cum nu m-ai iubit niciodata, sa-mi dai cit de mult poti da, sa-mi strecori miinile in toate cotloanele vii si tremurinde, sa ma musti si sa ma rupi in doua. Sa-mi dai sa beau si sa te uiti in ochii mei pina o sa ma doara.

Imi aduci un pahar de martini sec, apoi inca unul, muzica se insinueaza cu voluptate, iar eu nu ma pot opri din tremurat. Nu vreau sa dansez, nu-ti pot sustine privirea, stiu doar ca in seara asta se va termina. In seara asta totul va deveni inutil, iar eu nu am apucat sa fac nimic, nici macar sa stiu cine sunt si ce vreau pe pamintul asta terifiant, nici macar sa inteleg de ce lumea asta e atit de nebuna si de autodistructiva, nici macar sa-ti spun ca te iubesc atit de mult, incit fara tine imi descopar, zi de zi, intruna, sute de handicapuri.

Am auzit intr-un tirziu hiriitul surd al mortii, aerul sfisiat de caderea plumbului, m-am strins linga tine, am inchis ochii si am zimbit. N-as fi suportat gindul de a muri singura, in patul meu, sau printre strainii dintr-un adapost subteran; agatata de tine, aproape ca am fost fericita.

http://www.youtube.com/watch?v=1w2D1DcJa4U

dicteu-cu-mici-fericiri

EA: cind sunt trista, incerc sa-mi aplic un dicteu cu toate lucrurile care ma fac sa ma simt mai bine (sa nu spunem “fericita”, poate ca am folosi cuvinte prea mari); si o insiruire de lucruri pozitive capata forma; imi trec prin cap, asa: un pahar cu vin, o carte faina si niste muzica, scaldate in apa fierbinte seara, cind ajung acasa; primul mers la mare dintr-un an, cu nisip cit cuprinde, pustiu si apa rece si frivola; masa mea de la geam, din crisma mea preferata, cind imi impart privirile intre rindurile din carte si spectacolul strazii pavate; primul drum cu trenul, iarna, la Brasov, cind ninge si-mi tin nasul lipit de geam sa numar fulgi si sa-i topesc imaginar pe limba, asteptatul la tren si mersul in locul nostru, sa povestim si sa impartasim lucruri; discutiile despre Pavel Chihaia, Gabriela Adamesteanu si Alexandru Vona, la mine acasa, printre cutii de bere si carti, condimentate cu “ce-nu-mi-place-la-tine”; noaptea cind el a venit, m-a luat in brate si m-a pus in masina lui si m-a plimbat 5 ore, prin ploaie, lasindu-ma sa-mi pling mortii si neimplinirile, dindu-mi intruna servetele, punindu-mi Pink Floyd si oprind la capat de noapte intr-o benzinarie, sa-mi cumpere cea mai buna cafea din ultimul an; copiii cu care m-am jucat pe sub mese, la o aniversare, si care m-au adoptat fara rezerve; povestile cu necunoscuti, cele mai lejere si mai libere si mai frumoase, pentru ca pornesc mereu de la premiza ca nu ne vom reintilni; o noapte buna de dans, cind dai afara toate reziduurile si a doua zi, dimineata, te simti eliberata si plina de elan; locul de o persoana din Monmouth, cafeneaua mea preferata de linga Covent Garden, unde stai inconjurat de lemn  cald si luminos, iti citesti ziarul si savurezi cea mai buna cafea din lume (acolo voi merge la vara, in fiecare zi, timp de o saptamina, am stabilit); surorile mele care inca ma mai suporta; prietenii mei care inca ma mai suporta; mersul pe strada si zimbitul aleatoriu, cit sa culegi niste zimbete straine si sa le duci acasa; concertele la care fiecare solo de chitara sau de clape se insinueaza in tine, iti rupe pielea si sinele si-ti aduce aminte de vieti trecute; poeziile frumoase scoase din raft, scuturate si puse la loc; sticla mea de Carmenere din frigider; merele verzi si zemoase, toamna; parul mirosind a ovaz al singurei mele prietene blonde; zilele din calendar pe care le tot incercuiesc, pentru ca vreau sa se sfirseasca anul asta si sa inceapa unul nou si degrevat de urit; lumina lampii, noaptea, cind stau si-mi iau notite ca in studentie si tot orasul doarme; singele fierbinte care rabufneste din mine; diminetile friguroase cind abia astept sa intru in birou, sa-mi fac un ceai si sa scriu tone de mailuri; amintirea acuta a oamenilor care au murit si pe care-i tin in viata, cu incrincenare, orice ar fi; vocea ezitanta a mamei la telefon, pe care trebuie sa o pacalesc mereu ca sunt ok, cu toate ca stiu ca ea stie; scotocitul dupa carti, prin anticariatul meu favorit de pe Academiei; ciocolata pe care o maninc cazuta printre rafturi si care ma face sa-mi revin; cei 7 kilometri pe care reusesc sa-i alerg, la sfirsitul carora ma simt transfigurata si plesnind de vitalitate; risul de care mi-e dor, intruna; omul care ma face sa rid, intruna; acceptarea tututor lucrurilor pe care nu le-am facut cum trebuie, dupa standarde comune; solitudinea asumata; sarutul tau si bratele tale care ma smulg din cosmar.

p.s. sticla scumpa de Porto pe care o pastrez, din iunie, pentru ziua mea; pe care o voi bea singura, cu tot discernamintul si luciditatea de care sunt capabila.