EL: Vreau să-ți spun, dragă Guste, că mă împlinești mai abitir decât toate bălăriile alea de lucruri de mână făcute pe care le vând sporadic în talciocul dintre FGFGHJO și JCHDFOKDVL. Sunt totuși un bărbat bun și, la urma urmelor, soțul tău, așa că ai să mă ajuți. De la 2 din noapte și până la 5 stăm amândoi și încercăm toate sorturile, temeinic, după un plan, cu socoteală. Satisfăcuți cum nu se mai poate, turnăm în noi până ne facem criță și apoi cădem ca niște saci.

Hop hop hop, căluțul o pornește în galop. Franz Biberkopf se trezește brusc și i se pare că afară a început o nouă glaciațiune. Capul îi tresaltă și se împrăștie ca miile de schije ale unui obuz alterat de atingerea victimei. Doamne, ce-aș mai bea… totuși mai bine stai pe loc, nu atenta la dulăpior, altminteri iar ai să zaci în pat, o să clocești zile în șir pe perna de gâscă a bătrânei tale doici. Și așa, împiedicat de conștiință, Franz se repede la Trabantul său DDR, gonește în trâmbe de fum până la Alexanderplatz cu 2-3  mărci în buzunar, spre a înghiți hulpav o cafea fără zahăr. Visează la un vițel cu cartofi în timp ce ștergătoarele parează destoinic fluviile de lacrimi care se revarsă peste felia lui de Berlin. Ajuns la fața locului se simte complet restabilit, 1,80 înălțime, a scăzut în greutate, și cu toate astea se simte mai agil. La radio se vorbește de alegeri, dar cui dear Scheisse, îi mai pasă de ordinea lucrurilor? Dar a oamenilor? Pentru Biberkopf, căcatul nu are nuanțe. Peste drum de cafenea, la stânga magazinului celui nou al opticianului Fromm, se întinde puhav cinema Ufa. Cumpără absent un bilet. Taie bilet. Se așează lângă cocoșat. Franz Biberkopf și cocoșatul își suflă amândoi în pumni. Înainte de prânz, negoțul merge oricum slab. Tatăl său folosea mereu unt. Numai unt. Iar când n-a mai fost unt, în 1917, ci doar palmin, ulei vegetal prima, și acela rânced, s-a lăsat împușcat. Își aduce și acum aminte cu plăcere gustul sălciu al batistelor bătrânului pe care obișnuia să le stoarcă de transpirație. A murit în ziua a zecea a lui Brumar, încolțit de rude și o infecție îndepărtată.

Cocoșatul își freacă gâlma pentru un dram de noroc. Tratativele au eșuat, trezește-te chiriașule, ți se ia acoperișul de deasupra capului. Viața în rutină abia dacă face câțiva pfenigi. Biberkopf știe două și bune: (1) trebuie să ai relații și un loc bun; (2) când plouă, te face leoarcă. Înainte să se gate filmul, lui Franz îi trece prin cap că noi nu plecăm din lumea asta fără a crâcni. Cocoșatul se scobește în nas iar în ceafa lui prelungită lucește o apă tulbure din care se adapă căprioare negre. La ieșire pare că timpul a stat, sau că au băgat rodii la aprozar, sau că o vioară geme alene în colțul de sus al unei clădiri dezafectate. Franz nu bagă de seamă nimic, în vreme ce lumea merge mai departe. Din incinta Trabantului DDR îi vine să-și smulgă carnea și s-o calce în picioare. Tâmplele îi bubuie rău.

În secvența următoare îl veți vedea pe Biberkopf îngropând-o pe Guste, îmbătrânind de unul singur, întorcându-și consecvent ceasul mecanic, mâncând scoici acre din Marea Nordului, stingându-se într-un studio ieftin din Weissensee, înfricoșător de înfricoșat.

Ce facem acum?

Ne îmbrăcăm în fugă și mergem în Rosenthaler Platz, acolo unde un pitic în cămașă cadrilată vinde gazete. La pagina xxx scrie că un anume Franz Biberkopf a trecut în deplină tăcere la cele veșnice. Calea pământească a lui Biberkopf a ajuns la capăt. Moartea vorbește cu el pe șleau, îi arată unde a greșit, unde a fost trufaș, unde n-a făcut ce trebuia făcut. Cariera lui Biberkopf s-a încheiat. Omul e distrus. Dar se reface sub alte peste 6 miliarde de fețe…