EA: cind sunt trista, incerc sa-mi aplic un dicteu cu toate lucrurile care ma fac sa ma simt mai bine (sa nu spunem “fericita”, poate ca am folosi cuvinte prea mari); si o insiruire de lucruri pozitive capata forma; imi trec prin cap, asa: un pahar cu vin, o carte faina si niste muzica, scaldate in apa fierbinte seara, cind ajung acasa; primul mers la mare dintr-un an, cu nisip cit cuprinde, pustiu si apa rece si frivola; masa mea de la geam, din crisma mea preferata, cind imi impart privirile intre rindurile din carte si spectacolul strazii pavate; primul drum cu trenul, iarna, la Brasov, cind ninge si-mi tin nasul lipit de geam sa numar fulgi si sa-i topesc imaginar pe limba, asteptatul la tren si mersul in locul nostru, sa povestim si sa impartasim lucruri; discutiile despre Pavel Chihaia, Gabriela Adamesteanu si Alexandru Vona, la mine acasa, printre cutii de bere si carti, condimentate cu “ce-nu-mi-place-la-tine”; noaptea cind el a venit, m-a luat in brate si m-a pus in masina lui si m-a plimbat 5 ore, prin ploaie, lasindu-ma sa-mi pling mortii si neimplinirile, dindu-mi intruna servetele, punindu-mi Pink Floyd si oprind la capat de noapte intr-o benzinarie, sa-mi cumpere cea mai buna cafea din ultimul an; copiii cu care m-am jucat pe sub mese, la o aniversare, si care m-au adoptat fara rezerve; povestile cu necunoscuti, cele mai lejere si mai libere si mai frumoase, pentru ca pornesc mereu de la premiza ca nu ne vom reintilni; o noapte buna de dans, cind dai afara toate reziduurile si a doua zi, dimineata, te simti eliberata si plina de elan; locul de o persoana din Monmouth, cafeneaua mea preferata de linga Covent Garden, unde stai inconjurat de lemn  cald si luminos, iti citesti ziarul si savurezi cea mai buna cafea din lume (acolo voi merge la vara, in fiecare zi, timp de o saptamina, am stabilit); surorile mele care inca ma mai suporta; prietenii mei care inca ma mai suporta; mersul pe strada si zimbitul aleatoriu, cit sa culegi niste zimbete straine si sa le duci acasa; concertele la care fiecare solo de chitara sau de clape se insinueaza in tine, iti rupe pielea si sinele si-ti aduce aminte de vieti trecute; poeziile frumoase scoase din raft, scuturate si puse la loc; sticla mea de Carmenere din frigider; merele verzi si zemoase, toamna; parul mirosind a ovaz al singurei mele prietene blonde; zilele din calendar pe care le tot incercuiesc, pentru ca vreau sa se sfirseasca anul asta si sa inceapa unul nou si degrevat de urit; lumina lampii, noaptea, cind stau si-mi iau notite ca in studentie si tot orasul doarme; singele fierbinte care rabufneste din mine; diminetile friguroase cind abia astept sa intru in birou, sa-mi fac un ceai si sa scriu tone de mailuri; amintirea acuta a oamenilor care au murit si pe care-i tin in viata, cu incrincenare, orice ar fi; vocea ezitanta a mamei la telefon, pe care trebuie sa o pacalesc mereu ca sunt ok, cu toate ca stiu ca ea stie; scotocitul dupa carti, prin anticariatul meu favorit de pe Academiei; ciocolata pe care o maninc cazuta printre rafturi si care ma face sa-mi revin; cei 7 kilometri pe care reusesc sa-i alerg, la sfirsitul carora ma simt transfigurata si plesnind de vitalitate; risul de care mi-e dor, intruna; omul care ma face sa rid, intruna; acceptarea tututor lucrurilor pe care nu le-am facut cum trebuie, dupa standarde comune; solitudinea asumata; sarutul tau si bratele tale care ma smulg din cosmar.

p.s. sticla scumpa de Porto pe care o pastrez, din iunie, pentru ziua mea; pe care o voi bea singura, cu tot discernamintul si luciditatea de care sunt capabila.