“Poete, o sa-ti fie teama: cu groaza vei inchide ochii

De fiecare data cind

Un avion va secera capete tinere de fete,

Precum aripa unei mori coseste florile de mac” (Alain Bosquet)

EA: M-am trezit tremurind de frig; imi simteam pielea dureroasa si lipita de patura, incercam sa-mi scot trupul dintre asternuturi si nu se lasa dus; dupa un efort conjugat cu promisiunea unei cani pline cu cicoare fierbinte, m-am ridicat din pat; cerul era plumburiu, auzeam avioanele survolind, auzeam sirene si, totusi, nu-mi puteam lua gindul de la seara pe care mi-o promisesesi; imi croisem o rochie neagra de matase, din niste draperii vechi sacrificate; luasem cu imprumut o pereche de pantofi negri, cu un toc foarte inalt, pe care exersasem 3 zile si pe care inca nu puteam sa am o atitudine fireasca.

Mi-am incalzit apa si am umplut cada pe jumatate; m-am scufundat in ea, mi-am frecat pielea cu citeva granule aspre de cafea, pina am inrosit-o si mi-am simtit singele luind-o la vale; mi-am epilat picioarele, temeinic, cu rabdare, mereu in gind cu prezenta iminenta a noptii lungi care astepta sa ne inghita. M-am infasurat intr-un halat aspru, mi-am uns corpul cu unt de cacao, mi-am asezat rochia, lenjeria, ciorapii si pantofii pe un scaun si m-am bagat din nou in pat, cu o carte. Incercam sa urmaresc textul, dar gindurile zburau aiurea; era ultima noastra seara, nu stiam daca aveam sa te mai vad vreodata, orasul se prabusea cite putin, lumea in care fuseseram demult copii fericiti se prabusea si ea, fara promisiunea vreunei certitudini, fara promisiunea zilei de miine. Doar plinset si jale, doar ruine si cadavre, doar spectrul mortii. Dar diseara eram pregatita sa-mi ofer o fisie ingusta si fragila de normalitate, toata fiinta mea tinjea dupa asta; traiam intr-o lume care ma abrutiza, pe zi ce trece, intr-o lume care-mi seca resursele de frumos, de optimism, de iubire, de caldura si de firesc.

Am inceput, la un moment dat, sa ma pregatesc; mi-am fardat obrajii, care au prins sa straluceasca, independent de mine, in lumina tot mai stearsa a inserarii; ochii i-am inchis intre doua semicercuri groase si negre de creion dermatograf; mult rimel, sa-mi simt greutatea genelor; ruj rosu si isteric pe buze; putin parfum pe lobul urechii, pe ceafa si la incheieturile mainilor captive intre doua bratari masive de aur, mostenite dintr-o lume in care nu cadeau bombe si in care moartea nu se plimba atit de in largul ei pe strazi. Mi-am tras cu multa rabdare ciorapii de matase pe gambe, am lasat rochia sa-mi alunece pe trup, mi-am pus pantofii, esarfa, capa neagra; am urcat in masina si nu ti-am spus nimic. M-am strins la pieptul tau si ti-am cerut sa ma iubesti in noaptea asta cum nu m-ai iubit niciodata, sa-mi dai cit de mult poti da, sa-mi strecori miinile in toate cotloanele vii si tremurinde, sa ma musti si sa ma rupi in doua. Sa-mi dai sa beau si sa te uiti in ochii mei pina o sa ma doara.

Imi aduci un pahar de martini sec, apoi inca unul, muzica se insinueaza cu voluptate, iar eu nu ma pot opri din tremurat. Nu vreau sa dansez, nu-ti pot sustine privirea, stiu doar ca in seara asta se va termina. In seara asta totul va deveni inutil, iar eu nu am apucat sa fac nimic, nici macar sa stiu cine sunt si ce vreau pe pamintul asta terifiant, nici macar sa inteleg de ce lumea asta e atit de nebuna si de autodistructiva, nici macar sa-ti spun ca te iubesc atit de mult, incit fara tine imi descopar, zi de zi, intruna, sute de handicapuri.

Am auzit intr-un tirziu hiriitul surd al mortii, aerul sfisiat de caderea plumbului, m-am strins linga tine, am inchis ochii si am zimbit. N-as fi suportat gindul de a muri singura, in patul meu, sau printre strainii dintr-un adapost subteran; agatata de tine, aproape ca am fost fericita.

http://www.youtube.com/watch?v=1w2D1DcJa4U