si daca?…

EA: Am auzit cum ca, in ziua in care vei muri, eu imi voi taia venele; la inceput – mi s-a spus – imi voi consuma incredulitatea, confuzia si socul lingurita dupa lingurita, pe marginea patului, cu ochii pe fereastra; imi voi trece cutele palmei drepte peste stofa sacoului tau, peste bumbacul uscat si rigid al camasii, imi voi plimba degetele pe pielea neagra si lustruita a pantofilor tai. Voi scoate din masina de scris ultima pagina, ultimele versuri chinuite si nedeslusite, si o voi stringe in pumn pina sa se faca arta poetica. Imi voi plimba buzele pe gitul tau pina pielea va deveni tot mai rece si mai straina si din buzele mele va picura singe.

Am mai auzit asa, intr-o doara, ca n-o sa vreau sa-ti dau drumul din brate, ca o sa-ti tai inelarul si o sa mi-l ascund, hipnotizata, in cercei; ca o sa-ti tin deschise pleoapele si-o sa-ti incalzesc pupilele cu respiratia mea; ca o sa-ti soptesc – ca intr-o ultima litanie – despre noi doi, despre ce-a fost si despre ce va fi; ca o sa stau si o sa ma uit la tine intruna, cu nesat, pina va incepe sa se intunece si lumina agonizanta va incepe sa stearga, in devalmasie, amintiri; ca o sa-mi trec de atitea ori palmele peste trupul tau, ca nimeni nu-mi va mai putea lua amprentele, niciodata; ca o sa incep sa ma deconstruiesc prin anamneze repetate obsesiv.

Si mai umbla vorba cum ca, intr-un tirziu, ma voi ridica de pe pat si voi cauta o sticla de vin; o voi desface fantomatic cu un tirbuson regasit printre creioane colorate si voi turna fara masura intr-un pahar de cristal pe care-l voi goli, succesiv; o dira singerie se va prelinge si se va infige in albul camasii mele de noapte; legenda mai spune ca voi cauta cutitul cu zimti cu care taiasem, de dimineata, piinea de secara; inca va mai avea firmituri crocante pe lama si nu ma voi putea abtine sa nu le culeg, flaminda de viata; ma voi intinde linga tine si voi respira cit de adinc pot; cu o miscare stingace, voi reteza incheietura miinii drepte, iar cu una mult mai precisa si mai autentica voi sfisia carnea celeilalte. Nu voi simti nimic, decit caldura, liniste si aceeasi dragoste pe care am purtat-o in mine de cind ma stiu.

Povestea desueta mai spune ca, intr-un biletel mototolit fixat intre clavicula ta si maxilarul meu, ar fi stat scris ca o prea mare iubire poate ucide; despre asta, hmmmm… chiar nu o sa-mi aduc aminte…

Pretext: S.A.D si I.L

http://www.youtube.com/watch?v=-uZlvKXnYU4

Te Doy? N-aș zice…

EL:

„Am continuat să fumez deasupra unei partide pierdute de șah…” Din toate mutările posibile, alesesem deschiderea nepotrivită, distras cumva de o geană pe obraz. „Dacă stau să mă gândesc, toate mi se par la fel de misterioase, la fel de fatale, totul e numai o trecere de pe alb pe negru, cu regina sau cu nebunii de abanos.” Sunt într-o pauză de respirație, momentul prietenos al zilei. Scotocesc frenetic prin teancurile prăfuite de scrisori și doar pentru a inhala ciuperca aia cu filamente subțiri din care se aprind becurile trecutului. Am găsit câte ceva, am găsit primele mutări, ezitarea proverbială, contactul cu spasmul… Când eram mai puțin bătrân, obișnuiam să-i spun spasm de muscă hâdă. Dar acum, de vreme ce frazeologia noastră amoroasă s-a terminat, nu fac altceva decât să fumez tăcut deasupra unei partide pierdute de șah… „Nu te supăra, iubito, pentru că am să-ți vorbesc… așa cum obișnuiam mai demult, la ureche.” Mi-ai spus că ești în cantina BCU, că asculți muzică din Șatra și că-ți vine să-ți iei lumea-n cap cu mine. Te-am crezut pe loc și am dat fuga la prima debara din care-am început să-ncarc în cufere uriașe trei tricouri, o periuță de dinți, undița mea din bambus, patentul unei invenții și o pungă mică de sare iodată. Nici că mi-ar fi trebuit mai mult să aud marea în scoica ta. Te-am crezut atunci și tare-aș vrea să te mai pot crede, când te-nchipui pierdută în bulboanele orașului sau doar spășită ca un miel deprins cu repetiția… „Da, mi s-a spus c-ai murit, mi s-a șoptit grav. Poate oamenii s-au mirat că n-am plâns. Astăzi însă, nu mai sunt ca Siegfried, astăzi nu mai cred în poveștile de altă dată.” Adevărul e că mi-a cam secat marea din găvane iar pe deșertul creat am început să cultiv margarete gata ofilite. Tu te-ai retras în absență, ai câștigat un nou trecut, în vreme ce din gaica pelerinei îți atârnă ostentativ pantere moarte de oboseală. Mai târziu, după ce tot vuietul ăsta asurzitor s-a pierdut prin alte cearceafuri, ți-am ascuns mișelește prin pungile de sub ochi puțin praf de stele. Da, tu trebuie să știi că atunci când te freci la ochi eu fumez distras deasupra unei partide pierdute de șah… „Oamenii însă nu văd prin fum. Numai tu, de acolo de unde ești, împrăștie-l cu mâna, seara, când mă plimb cu fetița aceea… care seamănă cu tine, care nu știe nimic…”

camera obscura

EL:

Plimbă lentila de la o secvență la alta ca într-un joc de tenis oarecare. E totuși agitat. Poate doar macaraua mai străbate cuminte unghiurile sub mâna lui încremenită în rutină. Acum pe mulțime, mai încolo pe cer, înapoi pe mulțime și, în sfârșit, pe rolele alea, de parcă acolo, sub talpa rigidă a bocancilor, s-ar cuibări un înțeles pătrunzător. Nici măcar nu-l interesează fața, obișnuia să treacă indiferent puhoaiele de mutre prin filtru și cam atât. Un Moise al televiziunilor prin cablu care desparte tacticos apele audienței. Oprește în sfârșit cadrul pe picioarele astea rotative. Probabil că în cele peste cincisprezece mii de apartamente branșate la postul de televiziune pentru care lucrează el, mai mulți copii urmează să aibă un zvâc, să arate cu degetul spre televizor și să strige: Uite ce patine cu rotile! Vreau și eu! Și mai probabil, câțiva plozi vor fi altoiți scurt cu câte un dos de palmă, dar cei mai mulți vor primi patinele cerute. Vor mai trece 24 de ore și magazinele cu raioane sport din cartier vor înregistra vânzări record, și numai datorită lui care, cu o zi înainte, îi mărturisea jenat psihanalistului că are din ce în ce mai des niște vise în care se face că el ar fi un castor care abate din cursul său un fluviu imens, poate Orinoco, poate Mississippi… Deasupra fluviului începe să bată însă vântul, suflând cu putere dinspre coline înspre pădurile dese. Un imens suspin nivelează ochiul apei de la un mal la altul. Dintr-odată își simte trupul mâncat de frig. La început labele picioarelor, apoi genunchii și pântecul. Încearcă să-și aducă aminte când a avut ultima oară senzația asta. Închide ochii! Lumea miroase a argilă umedă și a benzină… Se simte aproape crucificat între trei lumi distincte sau ca o busolă demagnetizată baleind năucă după zări posibile. Când închide ochii povestindu-și drama, în buclă, doctorul lasă încet storurile și în cameră încep să pătrundă acordurile grave ale dioscurilor… I-au trebuit, în fine, câte două tablete de Idas și 3 de Lynkeus timp de un an pentru a putea face față, cât de cât, contactului cu sine. Dar acum filmează din nou, și pentru prima oară după foarte multă vreme, începe să creadă că alternanța la nemurire este pe sfârșite… Și cum tot plimbă camera, de la o secvență la alta, căutând fontul adecvat unei relatări animate, găsește brusc intrarea pe o potecă nouă, întunecată și neumblată, din care lipsesc cu desăvârșire spaimele. Închide din nou ochii în timp ce picioarele îi poartă pașii, din ce în ce mai sigur, către un anevrism dătător de speranțe…

Preludiu la un gând impar

EL:

Într-o noapte în care s-a răsturnat Carul Mare, mai mulți saci cu antracit s-au prăvălit și din ei a țâșnit un blocaj mental. Și cică fiecare ființă umană e cumva de la natură un nou început care n-a mai existat și nu s-a mai văzut… Intri cu capul și ieși cu picioarele înainte: halal butaforie existențială. Și uite așa, cu calendarul întors din cheiță, începe mereu marea aventură a „animalului care poate făgădui”. Promiți? S-a auzit de două ori! Promiți? Dacă ai noroc să te cheme și Friedrich, deșertul în care introduci apa se transformă într-o mare foaie de plăcintă din ai cărei aburi se hrănesc plămânii abstractului. Dumnezeu a creat un mare spațiu politic cu pulă și pizdă ca să dea prilej de excitație metafizică la auzul pronumelui personal. Povestea asta, scrijelită pe o bilă suspendată între felurite gaze celeste, intră la tiparul consecințelor determinate de acțiunile noastre. Cum la judecata de Apoi suntem, fiecare în parte, făptași și victime ale propriului așa-zis destin, ne aruncăm ultima fărâmă de speranță asupra celor mai iscusiți oratori dintre noi. Mai catolici decât Papa, am introdus iertarea ca viciu de procedură și uite cum, pe nepusă masă, scăpăm constant de consecințele faptelor. Ce ne pasă, n-am răsturnat noi carul! Mai apoi, ne șochează mereu fenomenul gemenilor identici, drept pentru care cerem instanțelor din noi să-i împartă în ăla bun și ăla rău. Avem o problemă, cum o rezolvăm? EL > EA. EA > EL. EL ≠ EA. Declinăm mereu la singular, dar căutăm constant aliați întru o majoritate de opinie. Ai văzut și tu cum s-a răsturnat, nu-i așa? Suntem unici, suntem cei mai bengoși? Cum să nu, haha! Dar dacă viața e un vis al fiecăruia în parte, atunci cum se face de visăm toți după aceleași reguli? Banal… Bizară rătăcire a sufletului prin catacombele dialecticii… Frânți de oboseală de la atâtea scopuri însutite prin mijloace, ne-am împărțit taberele în „antici” și „moderni”, ne-am ascuns în crevase prin care șușotim hulpavi limbi străine – credem noi – cu sintaxe proprii și morfologii indecente. Marea îndrăzneală, în era lui orice-posibil, rămâne acceptarea elementului tragic cuprins în formula substanței conviețuirii. Faptul că nu mai știm ce facem în raport cu ceilalți nu mai surprinde pe nimeni. Pentru că, nu-i așa (?), avem deja o tradiție a înțelegerii limitate și a egoismului (in)voluntar. Habar n-ai, cititorule, ce scrie aici, pentru că ne-am născut s-avem cu toții dreptate… Marele Urs doarme!

fereastra inflorita in carotida

EA: iz brusc si intepator de furtuna; vint descreierat violentind o fereastra, zgomot de sticla sparta si ploaie de cioburi stralucitoare revarsindu-se de la etajul 8, peste ea. Sta perplexa si musca voluptuos din arsura care-i sfisie gitul; isi simte singele clocotit curgind ca un riu cu multi afluenti, spre mare. Si, cum, asta a fost tot? Doar atit? Acum, pe trotuar, se termina? De ce? Si mai ales, ce dracu’ a facut cu viata ei? Unde este povestea, povestea aia care trebuie sa-i curga prin fata ochilor fix acum, in seara asta nenorocita de vara?
Povestea curge, are mii de protagonisti, dar ea nu se regaseste in niciun chip; e doar o insiruire de fizionomii straine pe care si le-a apropriat, in ani de zile de scotocit fascinant prin ferestrele si prin vietile altora. Femeia care-si tine capul in miini, fixind un telefon care vibreaza, cu ecranul luminos, atit de aproape si atit de departe de fiinta ei; copiii tirindu-se pe covor si dirijind masinute; cei doi batrini care se tin de mina, in bucatarie, la lumina galbuie a lampii care atirna din tavan si ascunde in clar-obscur regrete si temeri si bucuria de a fi fost impreuna o viata; zeci de trupuri inclestate, scuturate de spasme si placere, spionate mereu prin infinitele ferestre de vizavi, cu care naiba stie ce s-a mai intimplat, odata coborite dintre asternuturi calde; furie si stupoare, nervi si strigate, cani strivite de pereti in toate casele pe care le-a invadat, vizual, in toti anii astia; carti cu cotoare si titluri descifrabile, in sute si mii de rafturi pe care si-a plimbat privirile curioase, facind supozitii si jucindu-se de-a scenariile culturale; mii de cadre cu filmele altora, cu dialogurile altora; momente de fericire sarbatorite cu fast si ceremonial, la care a luat parte, din umbra obiectivului ei; muzica altora, atingerile altora, caldura trupurilor altora; experientele altora, invadate de voyeurismul ei, practicat cu obstinatie, ca surogat la ceea ce ar fi trebuit sa fi fost viata ei.
Si-acum, gata… o vor identifica, o vor inchide intr-un sertar rece pina sa constate ca nici macar nu are cine sa-i ridice trupul inutil. Vor intra in casa ei cu peretii tapetati si murdariti cu destinul tuturor necunoscutilor culesi in drum si nu vor intelege nimic. Asta este tot, asta este panoplia ei.
Se scurge incet pe trotuar, isi atinge gitul si-si priveste uimita degetele stacojii; asta trebuia sa fie viata ei, calda si rosie, parasind tacut si resemnat adapostul bizar al trupului sau; suride: rapusa, pe strada, stupid, de o fereastra; traseu coerent si egal cu sine insusi, pina la capat.

http://www.youtube.com/watch?v=Tth8hWcrZM8&feature=related

zoon erotikon

Ea: ti-am dat doar o noapte, o piesa pe repeat, ceara celor doua lumanari sa-ti fie clepsidra si tot corpul meu; si te-am provocat sa-l transformi pe tot intr-o uriasa zona erogena. Mi-ai desprins pielea, incet, metodic, cu infinitezimala tandrete, si mi-ai lasat tot restul insingerat pe parchet; suflet captiv intr-un trup de carne sfisiata si imbibata in singe, pe de o parte, epiderma sensibila si independenta, de cealalta parte.

Ai intins pielea pe cearsaful rosu, ai facut-o parcele mici si nerabdatoare si te-ai aruncat in uriasa intreprindere cu cea mai crincena convingere pe care am putut-o citi vreodata in privirea cuiva. Ochi si miini si buze delirante au inceput sa-mi umble prin pori, printre nervi, printre celule insetate si innebunite de placere; nu era decit tactil dus la absurd, peste limita a ceea ce am experimentat vreodata, peste limita a ceea ce as fi putut intelege vreodata. Si epiderma intinsa si catifelata a inceput sa prinda viata, independent de mine-cea-aruncata-pe-podea, de mine cea care credea ca are control, de mine cea convinsa ca ratiunea poate fi mereu deasupra. A inceput sa-mi creasca griu prin piele, griu verde si fraged, griu nebun si demonic, griu cotropitor si autosuficient; unghiile mi s-au transformat in maci rosii si fragili, cu corole deschise larg spre lume. Pielea mea inverzise si inflorise pentru prima oara in viata.

Ai luat covorul verde si l-ai asezat, la fel de meticulos, pe mine; radacinile plantelor mi s-au infipt in carne, pentru totdeauna; stiam ca le voi purta cu mine pina la moarte si gindul ma speria ingrozitor. Mi-ai dat o gura de vin rosu si ai suflat in luminari; ceara disparuse ca si cum n-ar fi fost, iar flacara agonica astepta doar respiratia ta sigura, certa, palpabila.

De-atunci incolo, fire verzi imi ies prin haine, maci rosii apar si dispar de sub stratul cornos al unghiilor; si tot corpul se descompune sub atingeri si se impiedica in cele mai mici semne de tandrete; si-n cele mai marunte si fulgurante contacte cu tine. Sunt zile cind as vrea inapoi pielea mea veche, poate griul se va coace la vara si pielea mea bronzata si secerata se va intoarce la deprinderile firesti; sau poate nu.

http://www.youtube.com/watch?v=7jgmgE-QDzA&feature=list_related&a=GxdCwVVULXehG-J4eqQsFa9pYW6OdjtP&list=ML&playnext=1

poveste cu storuri trase si flori rosii

EA: (Decor: masa din bucatarie scaldata in lumina de apus; doua scaune trase fata in fata, doua perechi de brate sprijinite pe blatul lacuit, doua cani colorate din care ies aburi (poate de cafea, poate de ceai, poate de lapte), doua priviri plecate, care tintesc neregularitatile lemnului si o singura voce, tot mai sparta, peste care se asterne intunericul) “– Stii, s-a terminat, nu mai simt nimic… ma uit la tine si nu mai vad nimic, ma uit la mine si vidul creste si ma inghite. Mina ta mi se pare straina si rece, bratele tale parca ar stringe o papusa de paie… parca m-as fi luat pe mine din mine si m-as fi reconstruit, din vorbe si amintiri, in alta parte… Si constructul asta aparent artificial sunt eu, cea de azi, complet rupta de cea de ieri si de acum 10 ani. Nu te mai iubesc… si nu te mai iubesc de multa vreme, dar abia azi am putut verbaliza asta; de cite ori am incercat, tisnea singe si garoul mistificarii mi se parea o solutie mai buna. Ce e ciudat este ca nici macar nu stiu daca te-am iubit vreodata. Nu vreau sa te uiti la mine, nu pot sa ma uit la tine, e prea tirziu pentru priviri sincere, nu merita sa ne mai consumam energia; si nu vreau sa-ti aduci aminte seara asta decit ca pe o alunecare a umbrei mele afara din casa noastra; o umbra care si-a luat cartile si pozele, s-a prelins pe sub usa si s-a inecat in crepusculul de afara; o umbra ciuntita de toate vorbele aruncate intre noi, de toate lucrurile facute si, in egala masura, de toate lucrurile nefacute. Stii, chiar nu te mai iubesc, si mi se pare atit de ciudat sa ma aud spunind asta… pentru ca ma autoexpulzez, vulnerabila, dintr-un spatiu familiar; pentru ca ma autotransform in carne de tun; pentru ca las sa se infiga in mine, fara nicio platosa protectoare, toate aschiile de real care suiera afara, bune sau rele. Dar orice rau de afara este mai mic decit raul de a ma uita in oglinda, in fiecare dimineata, si de a ma intreba ai cui dracu’ sunt ochii aia tristi care ma tintuiesc cu repros. E frumos afara… o sa iau o gura de aer, inainte sa ma scufund din nou…”
(Dimineata a gasit-o cu coatele sprijinite de masa si cu cana in fata, doar ca nu mai ieseau aburi; s-a ridicat cu miscari moi si gelatinoase si a udat florile de la fereastra; a rupt una singura, rosie, a tras storurile si a iesit in strada; soarele era cald si ludic, asa cum si-l aducea aminte).

Pretext: fotografia Cristinei (multumesc).

http://www.youtube.com/watch?v=mTA35Hcuw8w

autoportret???

EA: din ziua in care m-am nascut cu tine (cu tine, hybris-ul meu) m-ai torturat si ai vrut sa jupuiesti pielea simturilor de pe mine; in prima noapte, m-ai dus sub pamant, m-ai pus sa-mi sap cu miinile groapa si m-ai tras in miezul intunericului sufocant, dupa tine; pamantul s-a prabusit peste trupul meu cu un zgomot infernal, am inhalat tarina, am inghitit bulgari intregi, negri si unsurosi, si am simtit atingerea mortii. Rime decapitate imi misunau pe piele, paianjeni si miriapode mi se tirau pe brate, melci reci si umezi imi invadau cutele uscate ale buzelor si se insinuau in mine. Ma tiram prin galerii de cirtite, pamantul imi intra in ochiul sting cu ura  si incrincenare, imi tineam gura strinsa si tactilul paralizat, sa nu mai simt cohortele de lilieci cu zbaterile lor de catifea perversa si dureroasa. Carabusi negri imi explodau sub talpi si gandaci kafkieni imi smulgeau sub tortura recunoasteri si marturisiri intime si tardive; dar am supravietuit.

M-ai tras apoi brutal in ape negre si viscoase, in care meduze ostile imi sectionau cu voiosie epiderma, iar caracatite bizare imi transplantau in pielea capului tentacule vii, ce-mi devorau creierul si maduva spinarii; pesti-spada se aplecau meticulos asupra mea si-mi daruiau, ironic, vivisectii; plaminii smulsi cu forta pluteau fosforescenti in intunericul de catran si smoala din apele infernale; degetele imi cadeau secerate sub dinti ascutiti de rechini, iar caluti de mare construiau castele-in-spania din oasele mele luminoase si perfect lustruite.

Am carat apoi cu trupul meu fragil blocuri uriase sa construiesc piramide perene; am tresarit sub lovituri insingerate de bici pe galere pierdute in mijlocul oceanului, transportind printese rapite din fericirea lor; am rostogolit in sus si in jos stinca lui Sisif, sa-i dau o pauza de cafea; vulturul mi-a ciugulit ficatul, cind ii tineam locul lui Prometeu; am invatat activ cinismul in butoiul lui Diogene, plasat intr-o zona centrala dintr-o uriasa metropola culturala, si-am cautat zile la rind, cu lampa, un om adevarat, pe care nu l-am gasit; am ars de trei ori pe rug pentru erezii fictive si m-am recompus, mereu, din propria cenusa; am supravietuit, din nou.

Intr-o zi, m-am aruncat in fata paharului si existenta mi s-a rupt in doua; mi te-ai scurs ca un acid fierbinte pe obraz, lasind cute adinci si cicatrici ireparabile. Prima clipa de fericire din viata mea mi-a oferit-o ochiul sting, pe care il iubesc pina azi. Sfirsit.

Pretext: Victor Brauner, Autoportret

 

http://www.youtube.com/watch?v=o22eIJDtKho