EA: (Decor: masa din bucatarie scaldata in lumina de apus; doua scaune trase fata in fata, doua perechi de brate sprijinite pe blatul lacuit, doua cani colorate din care ies aburi (poate de cafea, poate de ceai, poate de lapte), doua priviri plecate, care tintesc neregularitatile lemnului si o singura voce, tot mai sparta, peste care se asterne intunericul) “– Stii, s-a terminat, nu mai simt nimic… ma uit la tine si nu mai vad nimic, ma uit la mine si vidul creste si ma inghite. Mina ta mi se pare straina si rece, bratele tale parca ar stringe o papusa de paie… parca m-as fi luat pe mine din mine si m-as fi reconstruit, din vorbe si amintiri, in alta parte… Si constructul asta aparent artificial sunt eu, cea de azi, complet rupta de cea de ieri si de acum 10 ani. Nu te mai iubesc… si nu te mai iubesc de multa vreme, dar abia azi am putut verbaliza asta; de cite ori am incercat, tisnea singe si garoul mistificarii mi se parea o solutie mai buna. Ce e ciudat este ca nici macar nu stiu daca te-am iubit vreodata. Nu vreau sa te uiti la mine, nu pot sa ma uit la tine, e prea tirziu pentru priviri sincere, nu merita sa ne mai consumam energia; si nu vreau sa-ti aduci aminte seara asta decit ca pe o alunecare a umbrei mele afara din casa noastra; o umbra care si-a luat cartile si pozele, s-a prelins pe sub usa si s-a inecat in crepusculul de afara; o umbra ciuntita de toate vorbele aruncate intre noi, de toate lucrurile facute si, in egala masura, de toate lucrurile nefacute. Stii, chiar nu te mai iubesc, si mi se pare atit de ciudat sa ma aud spunind asta… pentru ca ma autoexpulzez, vulnerabila, dintr-un spatiu familiar; pentru ca ma autotransform in carne de tun; pentru ca las sa se infiga in mine, fara nicio platosa protectoare, toate aschiile de real care suiera afara, bune sau rele. Dar orice rau de afara este mai mic decit raul de a ma uita in oglinda, in fiecare dimineata, si de a ma intreba ai cui dracu’ sunt ochii aia tristi care ma tintuiesc cu repros. E frumos afara… o sa iau o gura de aer, inainte sa ma scufund din nou…”
(Dimineata a gasit-o cu coatele sprijinite de masa si cu cana in fata, doar ca nu mai ieseau aburi; s-a ridicat cu miscari moi si gelatinoase si a udat florile de la fereastra; a rupt una singura, rosie, a tras storurile si a iesit in strada; soarele era cald si ludic, asa cum si-l aducea aminte).

Pretext: fotografia Cristinei (multumesc).

http://www.youtube.com/watch?v=mTA35Hcuw8w