EL:

Plimbă lentila de la o secvență la alta ca într-un joc de tenis oarecare. E totuși agitat. Poate doar macaraua mai străbate cuminte unghiurile sub mâna lui încremenită în rutină. Acum pe mulțime, mai încolo pe cer, înapoi pe mulțime și, în sfârșit, pe rolele alea, de parcă acolo, sub talpa rigidă a bocancilor, s-ar cuibări un înțeles pătrunzător. Nici măcar nu-l interesează fața, obișnuia să treacă indiferent puhoaiele de mutre prin filtru și cam atât. Un Moise al televiziunilor prin cablu care desparte tacticos apele audienței. Oprește în sfârșit cadrul pe picioarele astea rotative. Probabil că în cele peste cincisprezece mii de apartamente branșate la postul de televiziune pentru care lucrează el, mai mulți copii urmează să aibă un zvâc, să arate cu degetul spre televizor și să strige: Uite ce patine cu rotile! Vreau și eu! Și mai probabil, câțiva plozi vor fi altoiți scurt cu câte un dos de palmă, dar cei mai mulți vor primi patinele cerute. Vor mai trece 24 de ore și magazinele cu raioane sport din cartier vor înregistra vânzări record, și numai datorită lui care, cu o zi înainte, îi mărturisea jenat psihanalistului că are din ce în ce mai des niște vise în care se face că el ar fi un castor care abate din cursul său un fluviu imens, poate Orinoco, poate Mississippi… Deasupra fluviului începe să bată însă vântul, suflând cu putere dinspre coline înspre pădurile dese. Un imens suspin nivelează ochiul apei de la un mal la altul. Dintr-odată își simte trupul mâncat de frig. La început labele picioarelor, apoi genunchii și pântecul. Încearcă să-și aducă aminte când a avut ultima oară senzația asta. Închide ochii! Lumea miroase a argilă umedă și a benzină… Se simte aproape crucificat între trei lumi distincte sau ca o busolă demagnetizată baleind năucă după zări posibile. Când închide ochii povestindu-și drama, în buclă, doctorul lasă încet storurile și în cameră încep să pătrundă acordurile grave ale dioscurilor… I-au trebuit, în fine, câte două tablete de Idas și 3 de Lynkeus timp de un an pentru a putea face față, cât de cât, contactului cu sine. Dar acum filmează din nou, și pentru prima oară după foarte multă vreme, începe să creadă că alternanța la nemurire este pe sfârșite… Și cum tot plimbă camera, de la o secvență la alta, căutând fontul adecvat unei relatări animate, găsește brusc intrarea pe o potecă nouă, întunecată și neumblată, din care lipsesc cu desăvârșire spaimele. Închide din nou ochii în timp ce picioarele îi poartă pașii, din ce în ce mai sigur, către un anevrism dătător de speranțe…