… la multi ani?????

EA: inelele metalice imi imbraca brusc si fara menajamente incheieturile si, ciudat, ma simt mai putin goala ca acum citeva secunde, sub privirea ta sfredelitoare, care pare ca-mi analizeaza fiecare imperfectiune a pielii, fiecare rid, fiecare gind departe… ma musti si buzele-mi singereaza; imi inghit propriul singe cu aceeasi detasare cu care ma amortesc mereu si, culmea, ma lovesc doua versuri obsedante, din Barbu… incerc sa construiesc o definitie ad-hoc a ermetismului si ma gindesc, intr-o inlantuire fireasca, la prieteniile din liceu si la Isarlik si la lapona Enigel… si-mi simt singele susurind frenetic si usor efervescent in contact cu propria saliva si cu propria-ti saliva. Imi musti gitul si ascult inflorind echimoza pe care miine o voi ascunde sub esarfa rosie si parfumata; iti infigi degetele intre coastele mele si-ncerc sa uit apartenenta fantezist-biblica la o coasta masculina, cindva, intr-un trecut incert si plin de clisee; imi tai o suvita lunga scaldata in feromoni si-mi imaginez un in-cintec de nedezlegat, cu apa neinceputa si muschi verde care arata sudul, cu zapada maculata de vise umede si erotice; ma prinzi de par si-mi strivesti chipul de chipul tau incins, pina trasaturile ni se amesteca androginic si oasele ni se topesc, pina privirea directa si taioasa ajunge sa ma doara, sa-mi disece irisul si sa dea cu el, scaparator, de podea; imi lingi toate ranile, dar sarea din compasiunea ta ma face sa doara si mai tare; ma strapungi ca si cum azi, acum, trebuie sa platesc pentru toate pacatele lumii, ca si cum durerea si placerea mea ar putea rascumpara tot, ma strapungi ca si cum ai putea ajunge, pe un drum voit ocolit si anevoios, calcind peste organe, pina in creierii mei obscuri, in catedrala tenebroasa cu program scurt, de sarbatori;  imi smulgi cu penseta alunitele si cicatricile, le intinzi pe cearsaf si, tentat, incerci sa rezolvi puzzle-ul pigmentat la care m-ai redus doar cit sa poti avea iluzia ca ma ai; privirea mea te dizolva incet si stiu ca vrei sa ma lovesti metodic si sadic, pina sa inchid ochii si sa pling. Inchid, oricum, ochii si pling, dar n-o sa stii niciodata ce dau afara, odata cu lacrimile mele transparente, n-o sa poti ghici niciodata povestea lichida care se scurge din mine, hermeneutica fluidelor mele iti va ramine mereu inaccesibila. Ma musti si ma zgirii, atit, incerci sa ramii in mine cel putin cit vor dura si semnele lasate; disperarea ta tactil-epistemica m-ar putea face sa rid, intr-o zi cu soare.

Musca-ma si lasa-ma sa singerez pina la moarte; si, oricum, violeaza-ma sub visc; pentru tine l-am cumparat dintr-o intersectie inecata in zgura si dezamagirea anilor care au trecut peste noi, de la cersetorul infrigurat, cu un picior in alta lume, deja.

http://www.youtube.com/watch?v=NBOQc3L1t1A&feature=related

douasprezece trepte de dat cu capul

EA: prima treapta s-a lipit de timpla mea asa cum o lama de cutit cauta infometata pielea intinsa si semi-opaca a gitului, brazdata de vene vinovate; nici macar n-am tresarit, am ramas intinsa, am lasat durerea sa intre in mine pina in prasele si sa ma termine; am inchis ochii si-am simtit cum  ascutimea violenta  ma striveste, ma anihileaza, ma face gramajoara informa de cenusa si simturi. Cu a doua treapta a fost mai greu, pentru ca fumul o unduia si-o deplasa, o cameleoniza in mii de forme si nu reuseam sa prind unghiul cel mai ascutit, pe care carnea mea il dorea. Cazusem din nou, dar cazusem acum cu voluptate, pentru ca-mi era dor de tine si  tu nu mai erai; si pentru tine trasesem mult, mult fum in plamini… si pentru tine rememorasem zile frumoase la mare, niste buchete de maci, niste atingeri nevinovate si multele cuvinte nespuse prea tirziu intre noi; si pentru tine luasem pamint si-l framintasem intre degete, noaptea, pe covor; si pentru sufletul tau frumos bausem multe-multe pahare de uitare; si pentru moartea ta am tacut zile intregi.  A treia si a patra n-au mai contat foarte tare, era deja rutina, asteptam impactul dur cu recele cimentului, asteptam agresiunea pietrei, dar macar era un pic de soare peste pleoapele inchise si flaminde de durere. A cincea…hmmm, a cincea a fost de purgatoriu, dadeam cu capul de colturos si concret, dar, din cind in cind, se mai strecura cite o perna moale care sa ma pacaleasca; si, da, m-a pacalit. A sasea ar fi putut fi chiar frumoasa, pentru ca era din nisip si din alge, din soare torid si din promisiunea unui dolce far niente care sa ma scoata temporar din agonie, care sa ma puna, fenomenologic, intre niste paranteze labile si precare; a saptea, am crezut eu, putea fi din nori albi si pufosi: sa dau cu capul de nori ar fi fost minunat, ar fi fost ca si cum as fi crezut din nou in iluzii, in mos craciun, ca si cum parintii mei ar fi fost din nou tineri si eu contemporana cu ei, intr-o lume imuabila si pura;  a opta m-a readus la raceala pietrei si la colturile ostile, mi-a sfisiat carnea si simturile, mi-a sfisiat fanteziile fragile si esafodajul de proiectii stupide in care nici macar eu nu mai credeam, dar care imi dadeau un scurt ragaz de respirat; a opta mi-a reamintit ca murim cu totii, intr-o zi, si ca ar fi bine sa nu amin niciodata nimic, sa fac totul asa cum vine, atunci cind vine; a noua treapta… ei, bine, a noua a fost magica… in culori pastelate si infantile, cind incepusem sa cred ca orice agonie isi contine finalul fericit, capul meu a lovit din nou, dar era un strat protector de frunze si de promisiuni de echilibre bizare impartite cu mine. A zecea nici macar nu cred ca a existat, cred ca doar am visat-o, printre multe alte lucruri facute si traite; a unsprezecea si a douasprezecea, in schimb, le-au rascumparat si anulat pe celelalte; din scara asta oribila pe care am agresat-o intruna cu capul meu, as opri doar ultimele doua trepte; cele mai frumoase si mai blinde, cele mai receptive si mai infuzate de sens; cele care au sters durerea si intristarea; cele care m-au ridicat si m-au facut sa reinvat mersul; cele care m-au facut sa uit cazutul in cap. Cam asta e povestea ultimelor douasprezece trepte.

http://www.youtube.com/watch?v=YSxui0uFr3g

antecamera la intuneric

 

 

EA: A inceput din coltul ochiului drept; parea doar un rid de expresie, benign, intr-un buchet de alte riduri, cultivate in ani de zile de ris cu gura pina la urechi si, totusi, n-a fost asa. Taietura singerie a brazdat pometele, scurt si sec, a desenat o tentativa de curba si s-a oprit in coltul buzelor fara sa apuc sa fac nimic, fara macar sa ma pot ridica la timp dupa un plasture sau apa oxigenata sau iod; n-a curs nici macar o picatura de singe, n-am simtit nici macar umbra unei dureri, dar, in drumul pina la oglinda, coborise drept si inevitabil pe git si se odihnea in adincitura din clavicula; mi-am inghetat orice miscare, mi-am inghetat pina si respiratia sacadata si incoltita de frica, sa pot opri  dezastrul; doar ca, in secunda in care am gindit ca am nevoie de o gura de aer si plaminii au visat, tainic, la oxigen, taietura a luat-o la vale, ireversibil, si mi s-a ramificat pe coaste, desenind un copac stacojiu innebunit de panica.

Abia atunci am stiut ca nu mai pot face nimic; mi-am intins corpul si l-am lasat, inerta, sa fie brazdat, traversat, insemnat, scris, incoltit, crestat; crapaturile mici si fine mi-au povestit, concis si realist, intreaga viata; tot ce-am trait si tot ce-am ratat sa traiesc, oamenii intilniti, oamenii pastrati si oamenii dati afara pe usa din dos, uritul si frumosul intr-o proportie ametitoare, sfisieri si regrete, fericire pura; totul era acolo si curgea, din taietura in taietura, intr-o linie a vietii si a mortii imprastiata obsedant pe tot corpul. Mi-am strecurat privirea timorata intr-un sant adinc brazdat, pe bratul drept, care mergea paralel cu o cicatrice, dar haul m-a ametit atit de tare, incit am ridicat ochii si i-am protejat cu coltul de nor cenusiu pe care-l puteam vedea prin geam.

Pielea a inceput sa se descuameze si sa se rigidizeze, impartita in insule si fiorduri, peninsule si munti, dune aurii si deshidratate; niciun firicel de apa nu mai susura pe nicaieri, totul se usca si murea sub ochii mei; am inceput sa pling, dar apa sarata a grabit si mai tare dezintegrarea. Si-atunci mi-a trecut prin cap ca venise clipa, ca se intimpla, in sfirsit, ca spaima mea viscerala, care ma haituise ani intregi, devenise sufocant de concreta: imbatrinisem intr-un minut si-mi parea al dracului de rau; lacrima aia nenorocita din coltul ochiului, care crestase prapastia dintre mine si mine, ma adusese, in schimb, la doi pasi de tine; aproape ca-ti simteam respiratia rece si egala si rabdatoare.

http://www.youtube.com/watch?v=iyKXEdnN8b4&feature=related

rmbr 16 decembrie (blog vechi)

EL:

Atunci când te cuprinde…

Poţi vedea capace hippie

Sau te caci pe tine de frică, mărunt şi împrăştiat

Sau te crezi o Karenină urbană

Sau devii pur şi simplu ţâfnos

Sau te simţi pur şi simplu singur pe planetă

Dar de cele mai multe ori cauţi ajutor

Şi toate astea pentru că te-ai revoltat deja cândva…

dicteu de ibovnica manierista

EA: omoplat insurubat in lemnul cald mirosind a portocale; picaturi de apa rasfirate pe piele, care dau friguri mici, frisoane efemere si saruturi lipicioase; fire razlete de par, ici si colo, inflorind de placere; avalanse uriase de zapada deturnate de fierbinteala buzelor in fluvii involburate; secunde care devoreaza ani, minute care nasc ore, un Cronos ginditor si precaut-bulversat, cu capul in miini, mestecind abulic fisii de panta rei; unghii care aduna sub ele ramasitele tale, hrana pentru mai tirziu; colibri mici si nebuni, carind in aerul incins, ascunse sub pene moi, mii de senzatii contradictorii si perfecte, ciocnindu-se in vazduhul meu, amestecindu-si incarcaturile emotionale si juisind de confuzie; o gura de singe cald-o gura de ciocolata neagra, combinatia perfecta a nemuririi; capul meu psalmodiind frenetic de toti peretii si toate colturile palpabile si flaminde de iubire; “cu limba preschimbata-n bici/vinai pe coapse iepuri mici”; saliva translucida ca arsita verii varsata intr-un pahar cu apa rece; furtuni violente de nisip care jupuiesc pielea de pe tine pina la singe si o ascund prin dune misterioase; “sfint trup si hrana siesi, Hagi rupea din el”; suflet sfisiat in patru de dromadere caline, adunat din asternuturi de maicute oarbe si conservat  in formolul oprobriului etern; “veneai pe riu sau riu erai/curgeai in mine pina-n rai”; seism violent cronometrat cu mina infasurata strins in jurul gitului fragil; suvite temperamentale si matasoase incurcate intre degete ferme, suvite cabrate si domesticite pina la epuizare; sufocare autoindusa si reminiscente fulgurante de sada abe; cerneluri de sepia inundind pupile eviscerate; frig si foame si sete anulate intr-o secunda de fierbinteala desertica a clipei impartite la doi.

Stii…

http://www.youtube.com/watch?v=FbUv9yMyPBI&feature=related

La care băiatul răspunse:

[EL] Da, Allison, am încărunțit. Am avut un fel dubios de-a orbecăi – fără prea multă durere – pe tumultosul drum al vieții. Ca o socialistă împuțită și cosmopolită mânată de idealuri reformiste. Pardon de vorbă mare, haha! Conrad, Melville, Defoe… bag pula-n ei de navigatori delicați. Oceane închise între coperte ca niște turme de leoparzi înduioșați cu zahăr cubic. Când ceva e super controversat, dragă Allison, nu putem spera ca cineva să spună adevărul. Putem… da. Putem eventual trage nădejde să spunem cum am ajuns la poziția aia. Înțelegi? Pot de pildă să-ți spun cum am ajuns eu aici, la masa asta cu tine, cum de stau în stânga ta, cum de țin paharul cu toate degetele… dar nu-ți pot spune DE CE stau, acum și aici, cu tine. Te-aș minți. Și te-aș minți atât de bine încât nici n-ai ști ce te-a lovit. Poftim? Ce spui? Nuuu… sigur că nu. De Beauvoir nu e un model de urmat. Haha. Vorbești de parc-ai fi trecut pe la slujba de duminică în furou. Nu, nu glumesc. Revoluția ta trebuie să înceapă de jos. Știi tu: grassroots! Ce zici? Da, sigur, drogurile sufocă energia revoluționară a omului tânăr. Dacă faci asta, de exemplu TU (!), vei avea doar tripuri cu femei educate înamorate lulea de bărbați distanți, logodiți și, în cele din urmă, inferiori. Ce faci, heeei nu te prosti! De ce plângi? Da, Allison, am încărunțit anticipat și mi-am luat adio de la cursul meu de astronomie. Poftim? Uhhm și da și nu… Da, aș zice că universul e mai mic văzut cu ochiul liber. Nu, iarba-i OK. Hai mai bine s-ascultăm Bozulich și să ne futem. Some people never change… [http://www.youtube.com/watch?v=a1CUjYIHuEo]

mic excurs naratologic ratat

EA: se da naratorul, care nu se doreste o instanta omniprezenta si omniscienta, ci se revendica, mai degraba, cu orgoliu, din niste Fred Vasilescu,  d-na T. si Stefan Gheorghidiu contemporani (amestec adecvat si in proportii perfecte de animus si anima); se da si povestea, ca potentialitate plenara, autentica, din carne si singe livresti, din semnificat si semnificant; se face un casting pentru personaje: vor fi doar doua, personaje feminine construite din subtilitati, nuante, complexitati, complexe, paradoxuri, chintesente, deliruri, excese si excrescente afective, ca in viata (ne dorim, toti, o naratiune veridica, viscerala, traita, filtrata si expulzata responsabil in universul inchis intre doua coperti tiparite pe cretat de 250g, lucios, cu policromie pe fata, plastifiate mat si cu un lac selectiv discret suprapus pe titlu).

Si naratorul incepe sa se joace; scrie un prim capitol, cu personajul A; incepe un al doilea capitol, cu personajul B; povestea se complica, personajele ii cer sa relationeze unul cu celalalt, sa se lupte, sa se anuleze reciproc, sa se excluda, sa se muste, sa se zgirie; dar naratorul se incapatineaza sa le pastreze in capitole separate, clare, bine delimitate, sa le lase sa se dea cu capul de peretii de hartie, sa tipe dupa libertate, poate, dupa nevoia de delimitare, poate, dupa atentia si anticalofilismul lui exclusive; povestea continua sa se depene, monotona si constanta in firescul ei, dar nu admite doua personaje principale; naratorului nu prea ii pasa, incearca sa le dedice – si lui A, si lui B –  aceeasi atentie, acelasi devotament, acelasi numar de pagini, acelasi numar de semne, tot atitea virgule si, mai ales, tot atitea puncte de suspensie.

Si A, si B se lupta pentru suprematie, intr-o incercare justificata de restabilire a firescului auctorial; fictiunea nu le mai incape pe amindoua; naratorul asta ar trebui sa taie nodul gordian si sa-si sacrifice un personaj, tot universul tipa dupa asta, dar el se complace, impasibil, sa jongleze cu amindoua si sa le pastreze in lumea distorsionata si fara reguli pe care a creat-o din cuvinte. Doar ca, intr-o zi, intr-un acces de furie si de nevoie de concret, personajul B se hotaraste sa muste mina care l-a creat si sa fuga din fictiune, golit si despovarat. Si povestea, care ar fi trebuit sa se autointretina doar cu naratorul si un singur personaj, se transforma in pulbere de stele si se autoanuleaza, refuzindu-si finalul fericit si senin care i se pregatise.

Cita luciditate, atita drama, zicea bine cineva… NU ?????

http://www.youtube.com/watch?v=Ifq4bYZnYrc