EA: prima treapta s-a lipit de timpla mea asa cum o lama de cutit cauta infometata pielea intinsa si semi-opaca a gitului, brazdata de vene vinovate; nici macar n-am tresarit, am ramas intinsa, am lasat durerea sa intre in mine pina in prasele si sa ma termine; am inchis ochii si-am simtit cum  ascutimea violenta  ma striveste, ma anihileaza, ma face gramajoara informa de cenusa si simturi. Cu a doua treapta a fost mai greu, pentru ca fumul o unduia si-o deplasa, o cameleoniza in mii de forme si nu reuseam sa prind unghiul cel mai ascutit, pe care carnea mea il dorea. Cazusem din nou, dar cazusem acum cu voluptate, pentru ca-mi era dor de tine si  tu nu mai erai; si pentru tine trasesem mult, mult fum in plamini… si pentru tine rememorasem zile frumoase la mare, niste buchete de maci, niste atingeri nevinovate si multele cuvinte nespuse prea tirziu intre noi; si pentru tine luasem pamint si-l framintasem intre degete, noaptea, pe covor; si pentru sufletul tau frumos bausem multe-multe pahare de uitare; si pentru moartea ta am tacut zile intregi.  A treia si a patra n-au mai contat foarte tare, era deja rutina, asteptam impactul dur cu recele cimentului, asteptam agresiunea pietrei, dar macar era un pic de soare peste pleoapele inchise si flaminde de durere. A cincea…hmmm, a cincea a fost de purgatoriu, dadeam cu capul de colturos si concret, dar, din cind in cind, se mai strecura cite o perna moale care sa ma pacaleasca; si, da, m-a pacalit. A sasea ar fi putut fi chiar frumoasa, pentru ca era din nisip si din alge, din soare torid si din promisiunea unui dolce far niente care sa ma scoata temporar din agonie, care sa ma puna, fenomenologic, intre niste paranteze labile si precare; a saptea, am crezut eu, putea fi din nori albi si pufosi: sa dau cu capul de nori ar fi fost minunat, ar fi fost ca si cum as fi crezut din nou in iluzii, in mos craciun, ca si cum parintii mei ar fi fost din nou tineri si eu contemporana cu ei, intr-o lume imuabila si pura;  a opta m-a readus la raceala pietrei si la colturile ostile, mi-a sfisiat carnea si simturile, mi-a sfisiat fanteziile fragile si esafodajul de proiectii stupide in care nici macar eu nu mai credeam, dar care imi dadeau un scurt ragaz de respirat; a opta mi-a reamintit ca murim cu totii, intr-o zi, si ca ar fi bine sa nu amin niciodata nimic, sa fac totul asa cum vine, atunci cind vine; a noua treapta… ei, bine, a noua a fost magica… in culori pastelate si infantile, cind incepusem sa cred ca orice agonie isi contine finalul fericit, capul meu a lovit din nou, dar era un strat protector de frunze si de promisiuni de echilibre bizare impartite cu mine. A zecea nici macar nu cred ca a existat, cred ca doar am visat-o, printre multe alte lucruri facute si traite; a unsprezecea si a douasprezecea, in schimb, le-au rascumparat si anulat pe celelalte; din scara asta oribila pe care am agresat-o intruna cu capul meu, as opri doar ultimele doua trepte; cele mai frumoase si mai blinde, cele mai receptive si mai infuzate de sens; cele care au sters durerea si intristarea; cele care m-au ridicat si m-au facut sa reinvat mersul; cele care m-au facut sa uit cazutul in cap. Cam asta e povestea ultimelor douasprezece trepte.

http://www.youtube.com/watch?v=YSxui0uFr3g