EA: de la o vreme incoace, o data pe an, bunicul isi curata pusca de vinatoare si, invariabil, unul dintre unchii mei cade secerat (“Noroc ca am procreat generos”, imi face cu ochiul, complice, bunicul); il ajut sa tirasca trupul inert in pivnita, unde combina ca un profesionist senil substante sofisticate, de imbalsamare; unchii mei isi pastreaza, toti, supletea tenului, rosul din obraji, expresii sugubete sau condescendente pe fete vesele si triste in acelasi timp; stau stivuiti in rafturi colorate si asteapta judecata de apoi.
In vremea asta, bunica amesteca intruna in ceaunul cu dulceata de coacaze si-si povesteste viata strabunilor ei, aliniati frumos linga plita incinsa; niciunul nu indrazneste sa miste sau sa spuna ceva, sa ceara un pahar cu apa sau sa se retraga, sub pretextul oboselii sau al mortii timpurii; sunt scuze puerile, bunica nu ar accepta niciodata asa ceva si i-ar altoi pe toti cu lingura mare si fierbinte, de pe care se scurg picaturi lipicioase si delicioase; in momentele ei de rememorare viscerala si usor neatenta, ling cuminte lingura de lemn si-mi cint ceva vesel, cu siropul scurgindu-mi-se pe barbie.
Mama contempla tavanul; il zugraveste, imaginar, cam de cind m-am nascut eu; are un unghi anume din care ii iese totul perfect, asa ca a intepenit intr-o pozitie atit de complicata, ca-mi este foarte greu sa gasesc cuvintele adecvate sa o pot descrie; si, cum acuratetea limbajului e una dintre obsesiile mele, ma declar invinsa de contorsiunile imposibil de imaginat ale corpului uman si ale privirii materne devotate; o las sa-si zideasca eul in ctitoria alba care va dainui peste veacuri si-i spal, din cind in cind, camasa de schimb.
Tata? Tata repara intruna un ceasornic; de cite ori gaseste o piesa rara si absolut indispensabila pentru reusita intreprinderii sale, pierde o alta; dusumelele noastre sunt versatile si vorace, flaminde de limbi de ceas, suruburi minuscule, piulite si alte maruntisuri care ar putea contribui la masurarea timpului; pentru asta, mai exista si gindacii vioi din podele si din lambriurile vechi de pe hol, care rontaie fiecare zi din viata noastra minunata de familie; de asta, practic, tata nu mai simte presiunea irepresibil de reprobabila de a repara ceasul.
Fratele meu se uita, infatigabil si metodic, la poze cu femei; de cind i s-a pus diagnosticul de “ejaculare precoce” (nu stiu ce e asta, nimeni nu a avut bunavointa de a-mi explica) e in cautare de remedii; imi explica, pasionat, ca, daca ar mai ajunge sa framinte un trup de femeie (mai coapta, si-ar dori-o el), s-ar gindi intruna la fotbal, la examenul de geometrie, la cei doi ani petrecuti pe front, la prietenul lui decapitat si la multe alte lucruri care i-ar grabi vindecarea si l-ar face sa nu-si mai dea drumul pina la sfirsitul lumii. Eu ridic din umeri si-l sarut pe obraz, mai mult de atit chiar nu stiu ce as putea face.
Sora mea isi brodeaza, cit sunt ziua si noaptea de lungi, rochia de mireasa; a incaruntit, pielea i-a devenit un palimpsest trist si patetic, buzele deseneaza doua linii subtiri si perfect paralele, iar ridurile ii impinzesc fata de la un capat la celalalt; nici macar nu i se mai potriveste – rochia, adica -, au trecut prea multe kilograme de cind a fost taiata cu o singura miscare, din matase, de un celebru croitor vienez, exilat de Maria Tereza pentru vina de a fi fost mult prea precis si riguros; plus ca, n-am avut inima sa-i spun asta, alesul/sufletul-pereche/ursitul ei a murit calcat de un marfar, intr-o halta obscura din Belgrad, pe cind ducea spre casa un cos mare cu carbuni.
Iar eu… eu tin povestea laolalta, sa nu se desire, sa nu fuga in alta casa; si-mi conserv copilaria, forta, ingenuitatea si consecventa cu doze mici de cianura.
Alteritateindoi's Blog 