EL

Mă doare stomacul, apoi capul, genunchiul… și pleoapele astea s-au blocat în propriile balamale ca și cum, dincolo de ele, sistemul complotează pe rolă de 8 mm. Da, urăsc ateii pentru că vorbesc tot timpul de Dumnezeu. Și ce!? Când stau pe spate iar tavanul se deschide precum o rodie sufocată de pofte, cerul pare incomparabil de real și de spațios… doar atunci când îl privești la momentul potrivit. Numai atunci! M-am rușinat de puterea mea de a deschide bolțile cu un singur gând și am ales de multe ori să-mi sufoc pornirea sub pernele prohibitive ale voinței. Insuficient! Uneori mă încurc când vorbesc cu voce tare despre perioada februarie-martie 2023, mi se pare prea densă și nemărginită și oricum, între noi fie vorba, n-am trăit-o nicicând la intensitatea potrivită. Bineînțeles că am fost acolo când Lotte și-a scăpat piciorul în rigolă rupându-și cu o tristețe înfiorătoare singurul toc cu care obișnuia să mă seducă. Anamneza operează uneori și cu lumile posterioare… ca și cum lumea întreagă se rostogolește invers, un final countdown spre izvoare negre și genuni indicibile. Pe o alta ar fi costat-o doar o legănare mai bizară de șolduri, un haleihap lubric și indecent și eventual o răscrăcărare vulgară pe buza asfaltului. Dar nu, Lotte e alta, e diferența specifică și goana mustangilor prin preriile sufletului. Pentru ea lumea se învârtea mereu în jurul acelui toc și odată cu asta se rescriau deopotrivă hărțile astrale ale magilor. Am privit-o însă, tăcut ca absența, apoi m-am înturnat în veșnicul Land’s End Bar pentru o ceașcă de slăbiciune caldă. N-am încetat niciodată să-mi resimt amintirile din viitor, ca un general rănit inspectându-și trupele pe plajele galbene din Odessa. Și nu înțelegeam nimic… o parte din această mirare, din zi în zi mai hulpavă, din zi în zi mai nemulțumită, se datora și faptului că locurile aventurilor firii deveneau ușor anonime. Treptat, toponomastica și-a pierdut numele, dar niciodată… niciodată sensul. În Norvegia – ca și cum ar fi fost Norvegia, pe marginea vreunui fiord cârlionțat, sau în Absurdistan – ca și cum ar fi fost Absurdistan, pe marginea vreunui baraj psihic, Lotte continua cu aceeași naturalețe să-și fisureze tocul. Și tot treptat, apoi din ce în ce mai iute și nesăbuit, locurile astea ale memoriei neîmplinite se depopulau, lăsând în urmă platouri imense lipsite de conștiință. Însă ea a fost de la-nceput acolo, în mod cu totul ciudat, ca o stană de piatră, ca o formațiune calcaroasă cioplită la baza increatului. Lotte a fost mereu acolo, undeva în fața liniilor de graniță minate și brăzdate de sârmă ghimpată, care nu opreau însă trecerea triumfală a licuricilor dinspre lumină spre întuneric. Timpul mi-l… dar nu pot să… timpul e insuportabil de limitat, are poteci neumblate… timpul mă ține treaz în creierii nopții și încerc să… și încerc să… dar nu am niciodată suficient timp… aș putea… deși nu în puține limbi timpul înseamnă și măsură… dacă aș fi liber într-o seară aș lua imediat un taxi, dacă aș afla că se joacă o piesă de Beckett aș fi imediat liber… Lotte n-a putut însă înțelege așa ceva niciodată și a continuat să-și frângă cu ostentație tocul în fața mea, ca și cum aș fi fost un monstru descumpănit. Atunci, în ziua în care ea… aproape că nu pot ține pasul cu ebuliția capilarelor… în ziua în care am văzut cu tot corpul, atunci… în ziua în care am văzut cu tot corpul și ne-am osândit reciproc, în ziua în care m-a lăsat pradă amintirilor din viitor, Lotte m-a blestemat să-i veghez mereu existența. Ca un clovn înecat, ca un Argus deprins cu ulterioritatea limpede a prezentului…