sunt palida pentru ca ma gindesc mereu la tine si la moarte

Ea: noaptea taie linistea in calupuri mari si o rostuieste linga sura parasita, iar zidul prinde puteri sa se azvirle tot mai sus, peste capetele taiate si infipte in tepuse care n-au existat nicicind (poate doar in mintea ta bolnava); fata ii cuprinde capul cu palmele fierbinti si i-l tot fixeaza pe genunchii nervosi, pina timpla moale se infige perfect androginic in rotula osoasa. Isi imagineaza ca sapa, intii cu degetele raschirate de durere, apoi cu coatele si cu umerii, cu barbia ascutita de anul secetos care nu se mai termina, cu pletele intarite de disperare si cu ochii negri si uscati. Ajunge, strat dupa strat, la nisip si pietris, la lut moale pingarit de licurici, la pamint negru numai bun de crescut carnea, la sticla vesnic turbata si neinduratoare si, intr-un sfirsit la apa, apa vie si apa moarta, care susura prin santurile de pe fruntea lui, prin cearcanele albastre de sub ochi si prin ridurile pe care le-a cules unul dupa altul, din prima zi in care a inceput sa traiasca, pina in ultima. Aproape ca e prea tinar sa-i dea drumul pe apa simbetei, aproape ca e prea rece sa-l lase sa plece, aproape ca-i mai simte in cerul gurii gustul trupului si-n palme incordarea; aproape ca l-ar imbraca in lemn sau l-ar lua in ea insasi pina la moarte: uite, rasare soarele si lumina imi face tandari amintirile, uite, talpile mele pot atinge apa asta rece din riu o singura data, pentru ca nici eu, nici riul nu vom mai fi la fel in secunda imediat urmatoare care ne arunca in trecut sau intr-un viitor redundant-repetitiv, uite, in mine nu infloresti decit tu, tu si nimeni altcineva, si singele meu te imprastie si te loveste de pereti labirintici de carne, n-ai decit sa prinzi radacini si sa te catari pe umbra fiintei mele pina la gura de aer. Uite-ti mormintul.

In noaptea aceea, veta, care-i cea mai frumoasa, va fi pindit vreun sondor cu nevasta lasata departe in satul din munti si, tragindu-l in umbra rezervorului de pacura, lipindu-se moale de pulpele lui, ii va fi spus: iubirea mea costa cit un cosciug.

http://www.youtube.com/watch?v=7kNzDk2CPHI

venitiprivighetoareacintasililiacule-nflorit

EA: Prima pereche de tocuri s-a conturat expresionist-nuantat, extrasa dintr-un imaginar de cenusareasa adolescenta violata sub clar de luna de un humbert humbert cu pofta scurgindu-i-se pe chipul emaciat. Ele, tocurile edenice, tocuri smulse din geneza si dintr-un fiat lux devorator, dintr-o a saptea zi cu soare blind si albastru infipt pina in prasele, m-au ridicat peste sordid si peste asternuturile maculate, peste amintirile care-mi desirau viitorul inainte sa-mi deseneze trecutul. Ele, tocurile, mi-au facut mereu soldurile sa scrisneasca a diamante pure si picioarele sa para smulse din lumi in care oamenii invata sa zboare inainte sa invete sa mearga.

Tocuri de lemn, de ciocolata, de lapte cu scortisoara si de jeleu de mure, tocuri de granit si de cenusa de phoenix, de greturi sublimate furtiv, de pinza de paianjeni muiata in absolut, de eternitati inghitite cu lacrimi in colt de pleoape, tocuri de curva obosita care-si mingiie copiii la capat de noapte si-si vomita spaima si lehamitea in geanta scorojita, tocuri de pythie care dinamiteaza parnasul si olimpul si-si infasoara pletele in jurul grumazului lui apollo, tot mai strins, mai alambicat si sufocant, tocuri adapate in pahare de cristal perfect paralele, umplute pe trei sferturi cu shiraz dens si aromat. Tocuri.

Imi trag ciorapii si-mi izolez privirea de valurile de lumina ce curg dintr-un mai care nici n-a inceput, ca s-a si terminat. Se scutura si liliacul din vaza transparenta si-mi trece prin cap, scurt ca un accent ascutit, ca privighetoarea cinta, ca liliacul e-nflorit si ca… – oare cum era? – nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit… Si-as vrea, de fapt, sa nu mai am intruna in creieri fututa aia de noapte de noiembrie si sa nu mai numar viermi stravezii-cenusii care se preling pe piele si ma inghit de vie… si-as vrea sa nu mai alunec cu sufletul descompus peste oasele tale, albe si catifelate, goale de viata si de ris, care stau cuminti si m-asteapta, sub maldare intregi de timpuri pe care le conjug inconstient si mecanic. Si-atunci, da, din nou, imi pun tocuri, pentru ca talpile mele sa nu mai atinga tarina care ma cheama si nici uritul din care m-am intrupat, nici intunericul care nu vrea sa se destrame. Imi pun tocuri, inchid usa sa nu-l trezesc, si tacanitul lor infundat in asfaltul adormit imi aduce aminte numele meu.

http://www.youtube.com/watch?v=Pfi1UQ_PKQI