EA: Prima pereche de tocuri s-a conturat expresionist-nuantat, extrasa dintr-un imaginar de cenusareasa adolescenta violata sub clar de luna de un humbert humbert cu pofta scurgindu-i-se pe chipul emaciat. Ele, tocurile edenice, tocuri smulse din geneza si dintr-un fiat lux devorator, dintr-o a saptea zi cu soare blind si albastru infipt pina in prasele, m-au ridicat peste sordid si peste asternuturile maculate, peste amintirile care-mi desirau viitorul inainte sa-mi deseneze trecutul. Ele, tocurile, mi-au facut mereu soldurile sa scrisneasca a diamante pure si picioarele sa para smulse din lumi in care oamenii invata sa zboare inainte sa invete sa mearga.

Tocuri de lemn, de ciocolata, de lapte cu scortisoara si de jeleu de mure, tocuri de granit si de cenusa de phoenix, de greturi sublimate furtiv, de pinza de paianjeni muiata in absolut, de eternitati inghitite cu lacrimi in colt de pleoape, tocuri de curva obosita care-si mingiie copiii la capat de noapte si-si vomita spaima si lehamitea in geanta scorojita, tocuri de pythie care dinamiteaza parnasul si olimpul si-si infasoara pletele in jurul grumazului lui apollo, tot mai strins, mai alambicat si sufocant, tocuri adapate in pahare de cristal perfect paralele, umplute pe trei sferturi cu shiraz dens si aromat. Tocuri.

Imi trag ciorapii si-mi izolez privirea de valurile de lumina ce curg dintr-un mai care nici n-a inceput, ca s-a si terminat. Se scutura si liliacul din vaza transparenta si-mi trece prin cap, scurt ca un accent ascutit, ca privighetoarea cinta, ca liliacul e-nflorit si ca… – oare cum era? – nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit… Si-as vrea, de fapt, sa nu mai am intruna in creieri fututa aia de noapte de noiembrie si sa nu mai numar viermi stravezii-cenusii care se preling pe piele si ma inghit de vie… si-as vrea sa nu mai alunec cu sufletul descompus peste oasele tale, albe si catifelate, goale de viata si de ris, care stau cuminti si m-asteapta, sub maldare intregi de timpuri pe care le conjug inconstient si mecanic. Si-atunci, da, din nou, imi pun tocuri, pentru ca talpile mele sa nu mai atinga tarina care ma cheama si nici uritul din care m-am intrupat, nici intunericul care nu vrea sa se destrame. Imi pun tocuri, inchid usa sa nu-l trezesc, si tacanitul lor infundat in asfaltul adormit imi aduce aminte numele meu.

http://www.youtube.com/watch?v=Pfi1UQ_PKQI