EA: era intr-o duminica, pe la ora 5, cind vorbele isi dezgolesc crud nonsensul, iar muzica devine o pasta informa lipita obsesiv de timpan; cind gesturile par puse in ghips si suiera o singuratate dezolanta intre noi, care ar topi planeta intreaga si-ar face-o sa curga cuminte intr-un bob de orez originar; o dupa masa-masa amorfa in care tu ma privesti a milioana oara, fara sa ma vezi, fara sa ma auzi, fara sa ma intelegi, mimind un fel de empatie facila, de compromis.
Am platit 3 lei, (bilet ieftin, de cinemateca), te-am asezat intr-un fotoliu si am dat drumul la film: neaparat alb-negru, neaparat artistic, cu gros-planuri si stop-cadre violentind perceptie si poveste, amestecind inextricabil certitudini si intuitii, inefabil si indicibil (ah, toate conceptele alea cu care jonglezi tu, pasional, cind vrei sa fugi din viata). Ceea ce ti s-a parut vag familiar, in timp ce-ti plimbai de sus in jos privirea flaminda peste chipul fetei ingropate in ecran nu era decit – mi-ai spus in soapta – geniul regizorului de a ingloba universalul in particular, capacitatea lui extraordinara de a tese din detalii infinitezimale o poveste atit de percutanta si de profunda, incit mi-ai strins in citeva rinduri mina si aproape ca as putea sa jur ca am vazut prima oara niste urme de lacrimi in ochii tai; lacrimi in care curgea, pe jumatate inecat, catharsisul cel mai pur, ca o victorie suprema a artei asupra vietii. Sau invers???
In expozitie am intrat cind afara incepuse furtuna; tuna si fulgera, nori grei se pravaleau existential pe umerii tai si, in inclestarea asta violent-orgiastica, a rasarit ca o revelatie aproape mistica, multiplicat pe pereti, capul fetei: din fotografie in fotografie, palimpsestul ochilor si al cearcanelor si al zimbetului si al risului depana o poveste, potentata de spuma vag murdara a cliseelor si prejudecatilor tale artistice, a gusturilor si reperelor culturale asezate frumos in sertarase ordonate si etichetate, guvernate de o impecabila memorie care, fie vorba intre noi, m-a complexat mereu. Mi-ai tinut din nou o mica lectie, didactic si condescendent, despre incredibilul talent al fotografului, despre ochiul ala intern, ascuns in atit de putini oameni, capabil sa-ti decupeze din realitate si sa-ti livreze o poveste in care sa te regasesti cite un pic, tu si viata ta, magic si ireal. “Este atit de frumoasa…” – imi zici, despre fata rastignita pe celuloid. “Imi aduce vag aminte de tine, dar are atita profunzime si tristete in ochi… si viata asta care se imprastie din risul ei aproape ca e tangibila, aproape ca-mi arde pleoapele…”.
Cartea am gasit-o intr-un anticariat; pe genunchi, pe trotuar, printre oameni grabiti si irascibili, am scris citeva rinduri; era, hai sa-i zicem, un fel de metatext dedicat, in care am ascuns, amar-amuzata, exact detaliul esential, detaliul care sa-ti dea cheia interpretarii, ca intr-un roman politist in care ti se furnizeaza, o singura data, indiciul despre criminal. Am obtinut intr-o seara, in fata unui pahar cu vin, cu ochii tai fixati pe geamul din spatele meu, o prodigioasa si admirabila recenzie, in care s-au amestecat, pe rind, influente si curente, tipuri de scriitura, mituri zdrobite postmodern si turnate in aluatul dens al cartii, care a crescut mare-mare si pufos, plin de potentialitate in ochii tai de cititor avizat si rapace. Iar povestea… ah, povestea… atit de sincera si simpla, atit de trista si de frumoasa, cum nu se mai fabrica in zilele noastre, atinse de morbul experimentului si al fragmentarii…
Si-atunci, in mod cu totul si cu totul deliberat, povestea invizibila de linga tine se va fi ridicat energic, isi va fi infipt cele doua suvite rebele de par in spatele urechii, isi va fi strins nervii, telefonul, strugurelul si esarfa si se va fi dus dracului in lume; povestea ta virgina si obosita, in carne si oase, cu tot singele involburat.
Sep 05, 2011 @ 21:30:25
mi-era dor de un text de-al tau din cuvinte amare, cu o precizie taioasa a detaliului, insuportabila uneori, mai ales cand e prea noapte..
Sep 06, 2011 @ 05:45:20
hei, nuaptea-i buna doar pentru muzica, vorbele se infig prea adinc intre omoplati…
Sep 10, 2011 @ 21:35:45
“Since we got to be, let’s live ” 🙂 years wave by, gladly, proudly…mi-am lasat o mica parte si aici, pe alteritate.
Sep 11, 2011 @ 06:24:04
peremptoriu 🙂
Sep 14, 2011 @ 20:11:04
Tocmaaai am desurubat capacul de la cutia cu scortisoara…. cand imi deschid ochii parca astept sa vad ca ninge. Ma simt foarte volubila astazi si mi se pare ca ma fac inteleasa bine. Vad ca am invatat sa fiu copil de-abia cand ar fi trebuit sa fi crescut cu totul.
Sep 14, 2011 @ 20:24:38
copil atomic 🙂
eu am eviscerat o pastaie de vanilie pentru un orez cu lapte pufos si fierbinte ca un samovar samavolnic smuls dintr-un imaginar hibernal dubios (ma prostesc).
cado:http://www.youtube.com/watch?v=KZb8F_ScRD4
Sep 14, 2011 @ 20:34:11
ah, si asta http://www.youtube.com/watch?v=onfTDIvwzT4&feature=share
sa ningaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa….
Sep 14, 2011 @ 20:44:52
Incalzisem niste cuvinte la foc mic, fara nici un efect insa. Ma saboteaza tehnologia. Jur! I am not coherent. I’ll end this unworthy message with a darn good quote:
Anais Nin: We do not grow absolutely, chronologically. We grow sometimes in one dimension, and not in another; unevenly. We grow partially. We are relative. We are mature in one realm, childish in another.
Sep 14, 2011 @ 20:46:22
Fulgi !!! 😀
Sep 19, 2011 @ 11:57:05
Muza mea si-a impachetat epiderma, a ars toate cele 5 straturi care inca pastrau pigmentul cu gustul lui, se indreapta cu ghipele de suflet catre derm, asteapta neovascularizatia hipodermului….. sa nu mai pulseze capilarele a nicotina lui , nici glandele sebacee sa nu mai secrete scrisori semnate in mansarda.
Ma lamentez de dragul scrisului, dar peste toti demonii epidermici cu gust de hematii proaspete se incheaga o zi de poveste.
Pentru alteritate 🙂
Sep 19, 2011 @ 12:33:51
hihi! in povestea mea, simturile te tradeaza cind ti-e lumea mai draga… eu azi nu am gust, nici miros, nici auz… imi cultiv miopia, dar tot ajung sa citesc printre rinduri; tactilul, in schimb, imi ucide orice proiectie si ma tine prizoniera in trecut. nu stiu de ce, imi vine sa rid…
nu aud muzici azi, nici macar muzica sferelor (lol), deci nu-ti pot oferi nimic… poate o sa scot din palarie o carte faina, pentru tine. oare se mai scriu carti faine in zilele noastre???
si uite-asa, s-ar putea insira ditamai dicteul, e numai vina ta :)))))
Sep 19, 2011 @ 12:59:59
“Take care of the sense, and the sounds will take care of themselves.” 🙂
Hipoacuzie corticala, iti zic eu, asta trebuie sa fie.
Sep 19, 2011 @ 13:05:03
ma tem ca ma cam pierd printre conceptele tale, doctore 🙂