EA: era intr-o duminica, pe la ora 5, cind vorbele isi dezgolesc crud nonsensul, iar muzica devine o pasta informa lipita obsesiv de timpan; cind gesturile par puse in ghips si suiera o singuratate dezolanta intre noi, care ar topi planeta intreaga si-ar face-o sa curga cuminte intr-un bob de orez originar; o dupa masa-masa amorfa in care tu ma privesti a milioana oara, fara sa ma vezi, fara sa ma auzi, fara sa ma intelegi, mimind un fel de empatie facila, de compromis.

Am platit 3 lei, (bilet ieftin, de cinemateca), te-am asezat intr-un fotoliu si am dat drumul la film: neaparat alb-negru, neaparat artistic, cu gros-planuri si stop-cadre violentind perceptie si poveste, amestecind inextricabil certitudini si intuitii, inefabil si indicibil (ah, toate conceptele alea cu care jonglezi tu, pasional, cind vrei sa fugi din viata). Ceea ce ti s-a parut vag familiar, in timp ce-ti plimbai de sus in jos privirea flaminda peste chipul fetei ingropate in ecran nu era decit – mi-ai spus in soapta – geniul regizorului de a ingloba universalul in particular, capacitatea lui extraordinara de a tese din detalii infinitezimale o poveste atit de percutanta si de profunda, incit mi-ai strins in citeva rinduri mina si aproape ca as putea sa jur ca am vazut prima oara niste urme de lacrimi  in ochii tai; lacrimi in care curgea, pe jumatate inecat, catharsisul cel mai pur, ca o victorie suprema a artei asupra vietii. Sau invers???

In expozitie am intrat cind afara incepuse furtuna; tuna si fulgera, nori grei se pravaleau existential pe umerii tai si, in inclestarea asta violent-orgiastica, a rasarit ca o revelatie aproape mistica, multiplicat pe pereti, capul fetei: din fotografie in fotografie, palimpsestul ochilor si al cearcanelor si al zimbetului si al risului depana o poveste, potentata de spuma vag murdara a cliseelor si prejudecatilor tale artistice, a gusturilor si reperelor culturale asezate frumos in sertarase ordonate si etichetate, guvernate de o impecabila memorie care, fie vorba intre noi, m-a complexat mereu. Mi-ai tinut din nou o mica lectie, didactic si condescendent, despre incredibilul talent al fotografului, despre ochiul ala intern, ascuns in atit de putini oameni, capabil sa-ti decupeze din realitate si sa-ti livreze o poveste in care sa te regasesti cite un pic, tu si viata ta, magic si ireal. “Este atit de frumoasa…” – imi zici, despre fata rastignita pe celuloid. “Imi aduce vag aminte de tine, dar are atita profunzime si tristete in ochi… si viata asta care se imprastie din risul ei aproape ca e tangibila, aproape ca-mi arde pleoapele…”.

Cartea am gasit-o intr-un anticariat; pe genunchi, pe trotuar, printre oameni grabiti si irascibili, am scris citeva rinduri; era, hai sa-i zicem, un fel de metatext dedicat,  in care am ascuns, amar-amuzata, exact detaliul esential, detaliul care sa-ti dea cheia interpretarii, ca intr-un roman politist in care ti se furnizeaza, o singura data, indiciul despre criminal. Am obtinut intr-o seara, in fata unui pahar cu vin, cu ochii tai fixati pe geamul din spatele meu, o prodigioasa si admirabila recenzie, in care s-au amestecat, pe rind, influente si curente, tipuri de scriitura, mituri zdrobite postmodern si turnate in aluatul dens al cartii, care a crescut mare-mare si pufos, plin de potentialitate in ochii tai de cititor avizat si rapace. Iar povestea… ah, povestea… atit de sincera si simpla, atit de trista si de frumoasa, cum nu se mai fabrica in zilele noastre, atinse de morbul experimentului si al fragmentarii…

Si-atunci, in mod cu totul si cu totul deliberat, povestea invizibila de linga tine se va fi ridicat energic, isi va fi infipt cele doua suvite rebele de par in spatele urechii, isi va fi strins nervii, telefonul, strugurelul si esarfa si se va fi dus dracului in lume; povestea ta virgina si obosita, in carne si oase, cu tot singele involburat.

http://www.youtube.com/watch?v=yYB4bT_mMj4&feature=related