Pretext: Guillermo Martínez

EL: „Razbunarea cea mai cruda impotriva unei femei este sa lasi sa treaca zece ani inainte de a o privi din nou”. Ce dracu! Asta s-a mai scris… de fapt s-a mai scris tot, nu inteleg cum putem trai cu aroganta originalitatii curgand fara graba prin vene. Dar nuuuu, nu merge de data asta. Nu pot scapa asa usor cu abandonul. Trebuie sa existe o solutie. Trebuie sa ma mint frumos. Trebuie. Hai s-o rescriem, poate iese ceva… „Razbunarea cea mai cruda impotriva unei femei este sa lasi sa treaca zece ani inainte de a o plivi din nou”. Eh!? Cum e? Parca mai bine un pic. Futu-i! „A privi”, „a plivi”, tot cacatul ala. Ce, nu vi s-a parut ca o anumita privire aruncata asupra unei femei, atunci cand trebuie si cat trebuie, inseamna practic un act de curatare? Hai, serios, sa nu ne mintim din nou! Auzi: de fapt tu esti cam naspa, cam nasoasa, cand te trezesti ai ochii lipiti si o grimasa de toata jena, un pic de celulita ici, un pic de celulita colo, uneori cand razi distrugi orice fel de armonie… si cu toate astea cand te privesc… hmmm, e ca si cum te-as curata de toate galbinarile. Bun. Si apoi? Pai apoi e dur sa lasi o femeie nedestelenita timp de zece ani. Gandeste-te, draga Adelgonda – vai cu ce nume te-am potcovit (!) –, cum ar fi sa stai nici mai mult, nici mai putin de un deceniu cu pungile alea sub ochi. De fapt m-am decis, tu nu esti nicicum. Nici frumoasa. Nici urata. Tu esti asa cum te vad eu. Iar daca nu te mai vad pret de zece ani batuti pe muchie, atunci… nu, nu pot sa fac asta. Eu vreau sa fiu original acum. Aici. Acum. Dar cum mai pot fi eu original cand te plivesc? Nu, nu pot sa te privesc. Nu vreau sa te plivesc. Manca-te-ar ciulinii uitarii, Adelgondo! M-am saturat sa te desfund fara pic de excentricitate. Prea esti perfecta, prea ti-am netezit tot solul, prea te-am udat corect si ti-am zambit plin de punctualitate. Mda. Am cedat. Ne vedem dara peste zece ani, sa faci bine sa te ascunzi de plivirile altora… Nu ma razbun, jur! Sunt doar lipsit de ciudatenie…

„Dar asta fusese cu zece ani in urma, ultima data cand o plivisem pe Adelgonda, cand nu era decat o fata extrem de napadita, dezinvolta si lipsita de griji […] Iar cand a sunat, cu cinci minute inainte de ora patru […] nu ma puteam impiedica sa nu ma intreb ce aveam sa mai gasesc din ea atunci cand voi fi deschis usa”

Da. Cred ca asa se scrie original. Trebuie sa privesti totul. Trebuie sa ai ochi pentru o femeie. Pentru un text. Intre timp au mai trecut alti zece ani, ochii mi-au obosit un pic iar eu plivesc din ce in ce mai neglijent… Manca-te-ar ciulinii uitarii, Adelgondo!

 

unintended

EA: Draga F.,

M-am indragostit; nebuneste, nefiresc, neasteptat. Din cand in cand ma izbesc de colturi de mese si de picioare de scaune sau ma agat in buza unui pahar ciobit si durerea adinca, simultana cu beatitudinea ilizibila, imi arata ca tot ce simt nu e o prelungire onirica sau imaginara, ci ca chiar mi se intimpla, hic et nunc. Merg ca o somnambula si ma lovesc de oameni care-mi zimbesc (sau mi se pare ca-mi zimbesc) si-ncerc intruna, in fiecare clipa cind sunt departe de el, sa incheg o imagine clara, cu detalii si amanunte relevante, cu trasaturi corente si clare, s-o pot prinde cu ace de siguranta de memoria mea. E bizar, daca m-ai pune sa-l descriu, n-as putea-o face: nu stiu citi ani are, daca e inalt sau scund, daca e frumos sau urit, dar stiu ca se ghemuieste si intra perfect in carapacea unei lipse pe care o duc consecvent si resemnat in mine, cam de cind exist.

Draga F., stiu ca suna patetic si ca, probabil, deja rizi de-a binelea, dar am intruna senzatia ca-s inchisa intr-o sectie de politie, cu milioane de poze la indemina, si repet, inuman, acelasi gest de a aduce in fata mea fotografiile, una cite una, si de-a incerca sa le suprapun peste ceea ce se incheaga dincolo de mine, in capul asta timpit pe care tu-l iubesti atit de tare. Nu stiu de ce mi se intimpla asta si de ce nu-l pot identifica in afara proximitatii noastre tactile. Il recunosc doar cind intra in mine sau cind ride, cind imi prinde capul in miini si ma ironizeaza, fortindu-ma sa ma uit in ochii lui, sau cind imi explica lucruri, cu inflexiuni parodic-paterne. Ma inspaiminta gindul ca intr-o zi o sa dam unul peste celalalt pe strada, privirea mea va trece prin el ca printr-o umbra delicata, iar a lui, complice, amuzata si afectuoasa, va aluneca pe fiinta mea ca pe o bucata perfect neteda de gheata. Traiesc un supliciu care nu pare sa-si gaseasca vreodata punctul (la dracu’, uitasem ca dragostea vine la pachet cu atita suferinta).

Draga F., m-am gindit sa-i fac copii si sa incerc sa-l recompun din trasaturile lor; dar gindul ca ar putea semana cu mine ma ingheata.

http://www.youtube.com/watch?v=i9LOFXwPwC4&ob=av2n

ma chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres

EA: nu incepe niciodata cu lumina care arde retina, nici cu ameteli de tunel care nu se mai sfirseste; incepe cu intuneric viscos ca o pasta de catran intinsa pe piine, din care musti cu ura si furie; incepe cu bulgari de pamint care-ti strivesc vertebrele fragile si in care auzi inflorind viermii; incepe cu o raguseala absoluta care se freaca de sunete si le electrizeaza pina la disolutie. Trecutul scrijeleste sadic animalul schilodit pe care-l duci in tine, ca o sare grunjoasa presarata cu cerbicie pe o rana supurinda. Stai jos si asculta-ma! Nici macar nu mai vrei sa te ridici, sa te infigi intr-un viitor apropiat pe care nu-l poti vedea, dar in existenta caruia ti s-a povestit ca trebuie sa crezi cu un fel de religiozitate vetusta, in vreme ce piciorul rece iti apasa si mai tare grumazul si-ti scormoneste printre coastele infrigurate. Rupi in tine, pe rind, toate farimele de sunet si de culoare si astepti sa se lase tacerea; astepti ca universul sa se dilate si sa se contracte si toata energia generata astfel sa stinga viata din tine, ca o tigara gigantica intr-o scrumiera minuscula, pe care o incendiaza doar cu puterea gindului inanimat. Refuzi indaratnic ultima gura de aer si astepti ca lumea ta sa se desprinda de lumea lor si sa inmarmuresti intr-o forma de illo tempore al unei povesti fara happy-end, care n-a fost inca scrisa. Tacere. Pojghita. Crusta.

Stai jos si asculta, n-am terminat! Cind totul pare a se fi sfirsit, carnea incepe sa strige, carnea se revolta. Singele inghetat se misca incatusat prin vene, ca un sloi rigid in cautarea asperitatilor calde si vii care sa-l topeasca. Carnea se cutremura, vibreaza, incordeaza muschi, tensioneaza oase, rupe zagazuri, dezgroapa senzatii, electrocuteaza amintiri – de carne si ele. Spasmul violent iti deschide brusc pleopele, iti sfisie ireversibil, cu dinti surescitati, buza pulsinda si te biciuieste cu prima inghititura de aer tare, rece.

Nu, nu reincepe cu lumina si nici cu forta demiurgica a cuvintului. Reincepe cu placere. Si asta-i norocul tau: esti carne intemnitata in suflet, nu suflet prizonier in carne.

http://www.youtube.com/watch?v=QxYemY8CQaw