M-am întâlnit deunăzi pe stradă cu un fost coleg de școală. Nu ne mai văzuserăm de câteva secole bune, dar m-a recunoscut cât ai zice pește. Se numește Agnolo Firenzuola și-mi amintesc că stătea constant în ultima bancă scrijelind mereu, maniacal, pe o bucată de arin, umbre și contururi. Auzisem eu la un moment dat că predică frumusețea într-o manieră voit benedictină, deși n-am dat cine știe ce importanță… Deh, am trăit mereu timpuri gri, noi, cei care admirăm femeia. Am inițiat împreună câțiva pași bulversați, apoi m-a atras ușor într-o curte umbrită spre a-mi vârî în mâini un Hustler ușor șifonat. „Ce e asta?” L-am privit nedumerit o vreme, apoi, complet relaxat, i-am trântit-o în nas: „Cum ce! Un Hustler… Între noi fie vorba, nu e cel mai reușit număr” A rămas acolo năucit în timp ce-mi căutam distrat bricheta… Pe la jumatea țigării, perfect conturnat și absorbit de un glaf pervaz jucăuș, îi aud șuieratul: „Dacă aveam chef să vorbesc cu Woody Allen nu te mai deranjam”; și a plecat decis, în redingota aia a lui decadentă și hilară, contrastând voit cu gangul și cu timpul. Mult, mult după aceea, când mă aflam deja în alt cartier, când hrănisem deja porumbeii din parcul Vitruviu, când luasem masa și dădusem gata 2 sticle de Ribera del Duero, când amurgul cocheta cu sfârșitul unei conversații, mi-am dat brusc seama că încă țineam în mână spurcatul de Hustler. „Ptiu, drace!”, și am izbucnit într-un râs isteric… Unui copil cu o acadea în mână nu-i rămâne decât s-o lingă… N-am mai ezitat, am deschis patalamaua erotică, mai mult din plictis și arc reflex… pe pagina din dreapta zăcea răscrăcită o zână clasică a vremii noastre, ștrangulată de niște mărgele kitsch mov, cu lindicul fezandat la vedere și privirea ostentativ-sibarită. Pardon de vorbă mare, mi-am spus, în timp ce-mi reprimam cu greu delirul și-mi rostogoleam coada ochiului peste pagina din stânga. Se pare că Agnolo lăsase aici, nu petele obișnuite ale adolescenților răpuși de tarea onanie, ci un adevărat cadastru de proporții și canoane feminine: 3 lucruri albe – pielea, dinții, mâinile, 3 lucruri roșii – buzele, unghiile, obrajii, 3 lucruri negre – ochii, sprâncenele, genele, o pereche de sâni marca Boccacio, o altă pereche, soi pietros, marca Tasso, peste 20 de combinații de corpuri marca Dürer, geometrii aiuritoare marca da Vinci, ba chiar metrosexualul Henric III sau senilul Mazarin, boiți din cap până-n picioare cu trusa de farduri a Caterinei de Medici, ai zice… am vrut pe loc să-l caut pe Agnolo, să-i cer confidențe și să-l scutur de umeri pentru o dare de seamă. Dar n-a fost necesar, lăsase el acolo, benevolent, toată explicația: cică era …un fel de concordie, armonie secretă rezultată din compoziția și combinația membrelor, din proporția și din adaptarea lor la scop…

Erată: farmacopeea Renașterii face uz de botanică, de practici scatologice și de magie. În Învățături pentru tinerele femei (1573), Alexandro Piccolomini prescrie pentru epilare excremente uscate de pisică transformate în „pudră subtilă” și amestecate cu oțet. Caterina Sforza recomandă în Gli Esperimenti, pentru albirea pielii, lapte de mamă care alăptează un băiat, în care să se distileze o rândunică, cu pene cu tot. Nu sunt disprețuiți pentru infuziile cu ape ceruzate sau nitrate, porumbeii și năpârcile, precum și excrementele de crocodil. Cui îi (mai) pasă de Photoshop?