Pretext: Guillermo Martínez

6 Comments

Image

EL: „Razbunarea cea mai cruda impotriva unei femei este sa lasi sa treaca zece ani inainte de a o privi din nou”. Ce dracu! Asta s-a mai scris… de fapt s-a mai scris tot, nu inteleg cum putem trai cu aroganta originalitatii curgand fara graba prin vene. Dar nuuuu, nu merge de data asta. Nu pot scapa asa usor cu abandonul. Trebuie sa existe o solutie. Trebuie sa ma mint frumos. Trebuie. Hai s-o rescriem, poate iese ceva… „Razbunarea cea mai cruda impotriva unei femei este sa lasi sa treaca zece ani inainte de a o plivi din nou”. Eh!? Cum e? Parca mai bine un pic. Futu-i! „A privi”, „a plivi”, tot cacatul ala. Ce, nu vi s-a parut ca o anumita privire aruncata asupra unei femei, atunci cand trebuie si cat trebuie, inseamna practic un act de curatare? Hai, serios, sa nu ne mintim din nou! Auzi: de fapt tu esti cam naspa, cam nasoasa, cand te trezesti ai ochii lipiti si o grimasa de toata jena, un pic de celulita ici, un pic de celulita colo, uneori cand razi distrugi orice fel de armonie… si cu toate astea cand te privesc… hmmm, e ca si cum te-as curata de toate galbinarile. Bun. Si apoi? Pai apoi e dur sa lasi o femeie nedestelenita timp de zece ani. Gandeste-te, draga Adelgonda – vai cu ce nume te-am potcovit (!) –, cum ar fi sa stai nici mai mult, nici mai putin de un deceniu cu pungile alea sub ochi. De fapt m-am decis, tu nu esti nicicum. Nici frumoasa. Nici urata. Tu esti asa cum te vad eu. Iar daca nu te mai vad pret de zece ani batuti pe muchie, atunci… nu, nu pot sa fac asta. Eu vreau sa fiu original acum. Aici. Acum. Dar cum mai pot fi eu original cand te plivesc? Nu, nu pot sa te privesc. Nu vreau sa te plivesc. Manca-te-ar ciulinii uitarii, Adelgondo! M-am saturat sa te desfund fara pic de excentricitate. Prea esti perfecta, prea ti-am netezit tot solul, prea te-am udat corect si ti-am zambit plin de punctualitate. Mda. Am cedat. Ne vedem dara peste zece ani, sa faci bine sa te ascunzi de plivirile altora… Nu ma razbun, jur! Sunt doar lipsit de ciudatenie…

„Dar asta fusese cu zece ani in urma, ultima data cand o plivisem pe Adelgonda, cand nu era decat o fata extrem de napadita, dezinvolta si lipsita de griji […] Iar cand a sunat, cu cinci minute inainte de ora patru […] nu ma puteam impiedica sa nu ma intreb ce aveam sa mai gasesc din ea atunci cand voi fi deschis usa”

Da. Cred ca asa se scrie original. Trebuie sa privesti totul. Trebuie sa ai ochi pentru o femeie. Pentru un text. Intre timp au mai trecut alti zece ani, ochii mi-au obosit un pic iar eu plivesc din ce in ce mai neglijent… Manca-te-ar ciulinii uitarii, Adelgondo!

 

Advertisements

unintended

1 Comment

EA: Draga F.,

M-am indragostit; nebuneste, nefiresc, neasteptat. Din cand in cand ma izbesc de colturi de mese si de picioare de scaune sau ma agat in buza unui pahar ciobit si durerea adinca, simultana cu beatitudinea ilizibila, imi arata ca tot ce simt nu e o prelungire onirica sau imaginara, ci ca chiar mi se intimpla, hic et nunc. Merg ca o somnambula si ma lovesc de oameni care-mi zimbesc (sau mi se pare ca-mi zimbesc) si-ncerc intruna, in fiecare clipa cind sunt departe de el, sa incheg o imagine clara, cu detalii si amanunte relevante, cu trasaturi corente si clare, s-o pot prinde cu ace de siguranta de memoria mea. E bizar, daca m-ai pune sa-l descriu, n-as putea-o face: nu stiu citi ani are, daca e inalt sau scund, daca e frumos sau urit, dar stiu ca se ghemuieste si intra perfect in carapacea unei lipse pe care o duc consecvent si resemnat in mine, cam de cind exist.

Draga F., stiu ca suna patetic si ca, probabil, deja rizi de-a binelea, dar am intruna senzatia ca-s inchisa intr-o sectie de politie, cu milioane de poze la indemina, si repet, inuman, acelasi gest de a aduce in fata mea fotografiile, una cite una, si de-a incerca sa le suprapun peste ceea ce se incheaga dincolo de mine, in capul asta timpit pe care tu-l iubesti atit de tare. Nu stiu de ce mi se intimpla asta si de ce nu-l pot identifica in afara proximitatii noastre tactile. Il recunosc doar cind intra in mine sau cind ride, cind imi prinde capul in miini si ma ironizeaza, fortindu-ma sa ma uit in ochii lui, sau cind imi explica lucruri, cu inflexiuni parodic-paterne. Ma inspaiminta gindul ca intr-o zi o sa dam unul peste celalalt pe strada, privirea mea va trece prin el ca printr-o umbra delicata, iar a lui, complice, amuzata si afectuoasa, va aluneca pe fiinta mea ca pe o bucata perfect neteda de gheata. Traiesc un supliciu care nu pare sa-si gaseasca vreodata punctul (la dracu’, uitasem ca dragostea vine la pachet cu atita suferinta).

Draga F., m-am gindit sa-i fac copii si sa incerc sa-l recompun din trasaturile lor; dar gindul ca ar putea semana cu mine ma ingheata.

http://www.youtube.com/watch?v=i9LOFXwPwC4&ob=av2n

ma chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres

1 Comment

EA: nu incepe niciodata cu lumina care arde retina, nici cu ameteli de tunel care nu se mai sfirseste; incepe cu intuneric viscos ca o pasta de catran intinsa pe piine, din care musti cu ura si furie; incepe cu bulgari de pamint care-ti strivesc vertebrele fragile si in care auzi inflorind viermii; incepe cu o raguseala absoluta care se freaca de sunete si le electrizeaza pina la disolutie. Trecutul scrijeleste sadic animalul schilodit pe care-l duci in tine, ca o sare grunjoasa presarata cu cerbicie pe o rana supurinda. Stai jos si asculta-ma! Nici macar nu mai vrei sa te ridici, sa te infigi intr-un viitor apropiat pe care nu-l poti vedea, dar in existenta caruia ti s-a povestit ca trebuie sa crezi cu un fel de religiozitate vetusta, in vreme ce piciorul rece iti apasa si mai tare grumazul si-ti scormoneste printre coastele infrigurate. Rupi in tine, pe rind, toate farimele de sunet si de culoare si astepti sa se lase tacerea; astepti ca universul sa se dilate si sa se contracte si toata energia generata astfel sa stinga viata din tine, ca o tigara gigantica intr-o scrumiera minuscula, pe care o incendiaza doar cu puterea gindului inanimat. Refuzi indaratnic ultima gura de aer si astepti ca lumea ta sa se desprinda de lumea lor si sa inmarmuresti intr-o forma de illo tempore al unei povesti fara happy-end, care n-a fost inca scrisa. Tacere. Pojghita. Crusta.

Stai jos si asculta, n-am terminat! Cind totul pare a se fi sfirsit, carnea incepe sa strige, carnea se revolta. Singele inghetat se misca incatusat prin vene, ca un sloi rigid in cautarea asperitatilor calde si vii care sa-l topeasca. Carnea se cutremura, vibreaza, incordeaza muschi, tensioneaza oase, rupe zagazuri, dezgroapa senzatii, electrocuteaza amintiri – de carne si ele. Spasmul violent iti deschide brusc pleopele, iti sfisie ireversibil, cu dinti surescitati, buza pulsinda si te biciuieste cu prima inghititura de aer tare, rece.

Nu, nu reincepe cu lumina si nici cu forta demiurgica a cuvintului. Reincepe cu placere. Si asta-i norocul tau: esti carne intemnitata in suflet, nu suflet prizonier in carne.

http://www.youtube.com/watch?v=QxYemY8CQaw

aglutinare

4 Comments

EA: Dragul meu F.,

Azi m-au inchis in globul de sticla; sunt primul locatar, dupa renovari succesive care se reflecta in clestarul perfect al peretilor si-n mirosul de fiinta proaspat risnita; ninge intruna, ca-ntr-o butaforie complexa, cu fulgi mari de vata imbibata in cloroform si, cind inchid ochii, vad, bacovian, pete rosii, tuberculoase, pe simulacrul de zapada de sub picioare (asa-mi imaginam eu, odinioara, ca trebuie sa fi aratat speranta ramasa in cutia amaritei aleia de pandora, ca o bucata zdrentuita de vata muiata in cloroform). Am in stinga, cum ma ridic din pat, un automat de cafea, asamblat aiurea, pentru ca exista, l-am apasat de nenumarate ori, un buton pentru anason: curg stelutele, ca la balamuc, pielea a ajuns sa-mi miroase a absint si cred ca si a opium, a evaziune proiectata clandestin si resemnat, pe un parnas inecat in valatuci de fum dens. Dintr-un tonomat curge la nesfirsit aceeasi piesa, asta de ti-o fredonez acum si tie, iar buzele se muleaza mecanic pe vocalele si consoanele aceluiasi cuvint, dezmembrindu-l in silabe si hacuindu-l de sens. Privirea taie cu precizie de diamant bucati din sticla si din oamenii care trec pe linga mine, intr-un iures haotic. Imi privesc semantic o vena care pulseaza la incheietura miinii stingi, atunci cind am nevoie de concret, si incerc sa-mi scurg toate gindurile in perceptia asta plenara a propriei fiinte care inca respira si gindeste.

Si, totusi, draga F., ninge intruna; a trebuit sa inchid scoli si spitale, gradinite si sectii de politie, sa organizez operatiuni complexe de salvare, si asta m-a epuizat. Batrinii si-au adunat oasele obosite, scirtiind a paloare, si au decretat ca o asemenea iarna nu s-a mai pomenit. Stiu ca tie nu-ti plac umezeala si frigul si ca zapada te face sa te gindesti la moarte, dar, pentru mine, dintr-un motiv cu totul si cu totul abscons si ezoteric, simbolizeaza o potentialitate perfecta in efemeritatea ei. M-am gindit ca as putea pretinde, o vreme, ca-s o printesa inchisa intr-un turn, care-si asteapta, cu ochii pierduti pe linia orizontului, salvarea; bineinteles ca m-a infundat risul si m-am inecat cu o inghititura dureroasa a propriei salive. Ah, marea gaselnita este un om de zapada pe care l-am facut de una singura, logic, dar al carui nas nu se termina niciodata; am vaga impresie ca-s condamnata la o eternitate de rontait morcovi, dar macar voi avea un bronz frumos la vara (haha, nu ma invatai tu mereu sa privesc partea plina a paharului???).

Draga F., am cam obosit si nu cred ca mai am a-ti spune ceva (nici n-as fi inceput aceasta epistola, de n-as fi gasit un timbru ratacit prin buzunare… – observi cum am devenit, brusc, extrem de pretioasa??? Cred ca de la insomnie mi se trage). In fine, ultima noutate este ca am aflat ca sufar de bruxism si asta mi-a inclestat si mai indaratnic maxilarele. Cu drag, a ta.

http://www.youtube.com/watch?v=VrYVi54d0lk

futu-i fictiunea si catharsisul…

13 Comments

EA: era intr-o duminica, pe la ora 5, cind vorbele isi dezgolesc crud nonsensul, iar muzica devine o pasta informa lipita obsesiv de timpan; cind gesturile par puse in ghips si suiera o singuratate dezolanta intre noi, care ar topi planeta intreaga si-ar face-o sa curga cuminte intr-un bob de orez originar; o dupa masa-masa amorfa in care tu ma privesti a milioana oara, fara sa ma vezi, fara sa ma auzi, fara sa ma intelegi, mimind un fel de empatie facila, de compromis.

Am platit 3 lei, (bilet ieftin, de cinemateca), te-am asezat intr-un fotoliu si am dat drumul la film: neaparat alb-negru, neaparat artistic, cu gros-planuri si stop-cadre violentind perceptie si poveste, amestecind inextricabil certitudini si intuitii, inefabil si indicibil (ah, toate conceptele alea cu care jonglezi tu, pasional, cind vrei sa fugi din viata). Ceea ce ti s-a parut vag familiar, in timp ce-ti plimbai de sus in jos privirea flaminda peste chipul fetei ingropate in ecran nu era decit – mi-ai spus in soapta – geniul regizorului de a ingloba universalul in particular, capacitatea lui extraordinara de a tese din detalii infinitezimale o poveste atit de percutanta si de profunda, incit mi-ai strins in citeva rinduri mina si aproape ca as putea sa jur ca am vazut prima oara niste urme de lacrimi  in ochii tai; lacrimi in care curgea, pe jumatate inecat, catharsisul cel mai pur, ca o victorie suprema a artei asupra vietii. Sau invers???

In expozitie am intrat cind afara incepuse furtuna; tuna si fulgera, nori grei se pravaleau existential pe umerii tai si, in inclestarea asta violent-orgiastica, a rasarit ca o revelatie aproape mistica, multiplicat pe pereti, capul fetei: din fotografie in fotografie, palimpsestul ochilor si al cearcanelor si al zimbetului si al risului depana o poveste, potentata de spuma vag murdara a cliseelor si prejudecatilor tale artistice, a gusturilor si reperelor culturale asezate frumos in sertarase ordonate si etichetate, guvernate de o impecabila memorie care, fie vorba intre noi, m-a complexat mereu. Mi-ai tinut din nou o mica lectie, didactic si condescendent, despre incredibilul talent al fotografului, despre ochiul ala intern, ascuns in atit de putini oameni, capabil sa-ti decupeze din realitate si sa-ti livreze o poveste in care sa te regasesti cite un pic, tu si viata ta, magic si ireal. “Este atit de frumoasa…” – imi zici, despre fata rastignita pe celuloid. “Imi aduce vag aminte de tine, dar are atita profunzime si tristete in ochi… si viata asta care se imprastie din risul ei aproape ca e tangibila, aproape ca-mi arde pleoapele…”.

Cartea am gasit-o intr-un anticariat; pe genunchi, pe trotuar, printre oameni grabiti si irascibili, am scris citeva rinduri; era, hai sa-i zicem, un fel de metatext dedicat,  in care am ascuns, amar-amuzata, exact detaliul esential, detaliul care sa-ti dea cheia interpretarii, ca intr-un roman politist in care ti se furnizeaza, o singura data, indiciul despre criminal. Am obtinut intr-o seara, in fata unui pahar cu vin, cu ochii tai fixati pe geamul din spatele meu, o prodigioasa si admirabila recenzie, in care s-au amestecat, pe rind, influente si curente, tipuri de scriitura, mituri zdrobite postmodern si turnate in aluatul dens al cartii, care a crescut mare-mare si pufos, plin de potentialitate in ochii tai de cititor avizat si rapace. Iar povestea… ah, povestea… atit de sincera si simpla, atit de trista si de frumoasa, cum nu se mai fabrica in zilele noastre, atinse de morbul experimentului si al fragmentarii…

Si-atunci, in mod cu totul si cu totul deliberat, povestea invizibila de linga tine se va fi ridicat energic, isi va fi infipt cele doua suvite rebele de par in spatele urechii, isi va fi strins nervii, telefonul, strugurelul si esarfa si se va fi dus dracului in lume; povestea ta virgina si obosita, in carne si oase, cu tot singele involburat.

http://www.youtube.com/watch?v=yYB4bT_mMj4&feature=related

tous les hommes sont mortels, n’est-ce pas?

3 Comments

EA: nu te-am putut plinge niciodata pina la capat, pentru ca stiu ca m-ai fi plesnit; nodul din git si lacrimile s-au metamorfozat de fiecare data intr-o grimasa ce incerca sa imite risul meu din vara pe care am avut-o impreuna. N-am mai fost, niciodata de-atunci, pentru nimeni, cea mai frumoasa si cea mai desteapta, poate si pentru ca mi s-o fi dus pe apa simbetei talentul de-a fraieri oamenii: esti singurul pacalit, dragule, si nici n-ai apucat sa-ti dai seama. Din cind in cind, din ce in ce mai des, cred, ma culpabilizez, tot din cauza ta, pentru c-am ramas pe-aici si am senzatia ca ma irosesc si ca viata mea, imprumutata altcuiva, ar putea  avea mai multa valoare, iar aerul asta, pe care de multe ori il inghit cu forta, ar face minuni in plaminii altcuiva, ai tai, de exemplu. Au fost citeva dimineti, de-atunci, in care ma trezeam sigura ca esti pe undeva, prin preajma, facind o cafea si jucindu-te cu o chitara, iar revelatia plasmuirii imi innegrea si mai brutal inima; in diminetile alea – dar, oricum, stii asta – trag patura peste mine, sa se faca intuneric si liniste, pentru ca lumina si rumoarea vietii devin de nesuportat: se lasa o tacere atit de arzatoare, incit orice pare din nou posibil, inclusiv prezenta ta. Umbli mereu prin mine, pe virfuri sau calcind apasat, cu dintii tai albi si ascutiti si cu miinile frumoase si agitate, de care nu m-as fi saturat niciodata, cel putin, asa cred. Acum stau si pling calm, dar plinsul meu nu e pentru tine, despre tine sau cu tine, e doar vidul pe care-l arunc la loc in lume, in forma lichida si curata, pina sa se intrupeze la loc, ca si cind n-ar mai vrea sa plece din mine. Azi m-am plimbat pe stradute si m-am trezit cumparind dintr-un anticariat simone de beauvoir, doar de dorul conversatiei noastre infocate despre fosca. Si, da, si pentru truismul perfect  al titlului. Auzi, crezi ca daca m-ai fi vazut si pe timp alb de iarna, mincind cu pofta ludica fulgi de nea, m-ai fi iubit mai tare?

http://www.youtube.com/watch?v=dP68wSFHq64

mai nimicuri

Leave a comment

EA: se aseaza tremurind la masa, cu amintirea atit de vie si de prezenta, incit are puterea de a-si inventa pe loc un gest reflex autoprotector, aprinzindu-si o tigara imaginara, pe care o va lasa sa fumege imaginar, undeva pe coltul lemnului incaruntit. Aici simt nevoia unei paranteze, pentru a clarifica de la  bun inceput totul: imi cunosc personajul atit de bine, incit sunt zile in care ma intreb cine pe cine a inventat, cine cui a imprumutat viata si obiceiuri si vorbe; asa ca stiu precis ca amintirile ei sunt sincretice, nu smulge nimic din apele trecutului care sa nu miroasa sau sa nu sune intr-un fel unic si personalizat. Asa ca acum, cind sta cu capul in miini si repeta idiotizant cele citeva cuvinte, stiu clar ca adulmeca flamind miros de mare si nisip, incearca vorace sa intemniteze in nari vibratia de vechi-copt-la-soare emanata de hirtia velina a cartii pe care o citeste; aude ascutit pescarusii hraniti de un nebun in fiecare dimineata  –  oare ce s-o fi intimplat cu el? O mai asteapta si acum pe plaja?- si discutia timpa a celor doua femei de linga ea; simte ultima gura de cafea, cu firimituri moi de biscuite cu unt; vede galben si verde; ah, da, o mai loveste inca o data un miros vag familiar, de lotiune de plaja, in care cineva pare a fi tocat magic niste liliac si niste tinctura de iod; si vorbele incep sa capete sens abia acum: cind a incercat sa intoarca pagina, coltul de hirtie a scrisnit si i-a ramas intre degete si, fidela credintei ei ca traieste intr-un univers semantic, cu instrumente de semiotica perfect subiective, a intors pagina sa gaseasca vorbele din care urma sa se teasa povestea. Si le-a gasit. Sunau bine, dar strain, pentru ca nu inglobau vreo experienta traita ci, pervers si bolnav, ii inglobau viitorul. Daca ar fi sa ma iau dupa ce mormaie stins, ar iesi o fraza de genul: “nu mai exista acum, ci doar mereu; trecutul e consumat si transparent, prezentul se autodevoreaza si devine scrum existential, iar viitorul nu aduce decit imbatrinire”. Era verde – gindeste – deci era max frisch. De ce dracu’ ai citi max frisch in vacanta? Ei bine, la asta nu pot raspunde…

V-am spus deja ca tigara e imaginara, sclipirea de lumina pe care o genereaza e, si ea, produsul mintii ei, dar ceea ce vede, hmmm, n-as putea spune… Pe corpul ei se disting clar niste dire adincite, pina si pielea si-a schimbat consistenta si culoarea, ca si cum ar fi pirjolita si secata de viata. Sunt urmele cuiva care pare a fi incercat  sa deseneze pe trupul ei, inca atragator, trasee clare si sigure, cele mai scurte posibil. Sunt miinile lui pre-ludice, deschizind redundant  drumuri inchise spre placeri previzibile si precis cuantificabile. Isi toarna un pahar cu vin si se gindeste ca, daca e sa fie onesta, probabil sub hainele lui se ascund aceleasi arsuri ale lipsei de foame de carne si de dionisiac. Intr-o zi trupurile lor au incetat sa se mai caute cu sete si convingere, cu inconstienta, orgiastic si orgasmatic, si au ales cararile batute ale obisnuintei inecate intr-o mare de tandrete. Dar, la naiba, nu asta este fericirea? O mare de liniste si de tandrete, de afectiune calda si constanta, de amorteala placuta, fara zguduiri si cataclisme care sa le zdruncine lumile. Lumea lor era mai solida ca oricind, ii uneau toate firele posibile, toate deprinderile si amintirile, toate neimplinirile si angoasele, toate tradarile si dovezile de iubire, toate cinele in oras si vacantele la mare, toti prietenii comuni si cartile citite. Ii desparteau, intruna, doar trupurile, asezate precaut in acelasi pat, seara de seara.

Isi da seama ca ar vrea sa-l caute in camera de linga, unde sta si intocmeste lista tuturor distopiilor scrise vreodata  –  haha, as putea da o mina de ajutor la asta – si se ridica; in timp ce-si indeparteaza scaunul, sa poata trece pe linga masa, isi construieste scenariul conversatiei: ar deschide gura sa vorbeasca, el ar vedea totul in ochii ei, ea ar citi in privirea lui tot ce vede el in ea si reflexia asta de gradul doi al sufletului ei ar impietri-o. Intre ei a inghetat de mult orice spontaneitate de limbaj, totul curge si se modeleaza in niste tipare care se creeaza din gesturi si priviri, exasperant de previzibile in tandretea si caldura lor. Nu exista suflete-pereche – gindeste amar si tardiv – sufletele se intilnesc si se ciocnesc orbeste, se ciobesc, se lipesc, se ajusteaza, se tavalesc prin pulberea experientelor comune pina devin jumatati obosite de sfere numai bune de pus in povesti de adormit copiii. Pina la urma, a ales asta; de fapt, orice alegere ar fi facut, vidul ar fi fost mereu dupa colt, la o aruncatura de gind. Maine o sa ninga, va fi frumos.

http://www.youtube.com/watch?v=tL5bMoORNUg&feature=share

Older Entries