„Carnea-mi miroase de pe-acum

A scândurică de salcâm”

EA: Prima mea întâlnire cu Moartea s-a petrecut pe un drum judeţean obscur, când eu nu aveam mai mult de 7-8 ani; nu mi-era mie prea clar fenomenul, dar nici nu simţeam nevoia să aflu detalii, constatasem doar, până la acea vârstă, că puii de vrabie, care, cu o zi înainte învăţau să zboare, deasupra curţii, deveneau a doua zi – unii dintre ei – ghemotoace rigide şi reci, îngropate cu tot ceremonialul în grădină; partea asta de ritual-de-trecere nu-mi era străină (probabil asistasem la înmormantari), chiar dacă aplicarea se făcea mimetic şi fără tot corolarul de semnificaţii creştine.

Era o femeie, întinsă pe şosea; până să o acopere cu o pătură veche şi murdară de motorină (de asta amintirea mea e sincretică, are gust de sange si miroase a combustibil), i-am văzut chipul de bunică blajină, luată brusc pe sus si dusă departe. Un pârâiaş de sânge desena arabescuri vii pe asfalt şi mai erau nişte insuliţe albe, vâscoase, de consistenţa uitării (creier, mi-am dat seama mai târziu, cu o luciditate naturalistă);  un ghem de aţă se desfaşurase pînă în iarba de pe marginea drumului. Ştiu că singurul meu gând, de copil ce nu-şi putea lua privirea, a fost că aş fi vrut să termin de tricotat ciorapul ăla abia început, din lână gri, să-i conturez frumos călcâiul, să-i fac scăzăturile subtile dinspre degete; şi atât. Nici măcar nu l-aş fi purtat, nu i-aş fi făcut perechea, nu l-aş fi aşezat simbolic în sicriu. Vroiam doar ca cineva să ducă la bun sfârşit ceea ce femeia nu apucase să termine, vroiam, instinctiv, ca măcar ţesătura aia să se lege firesc, sfâşierile bruşte îmi făceau rău.

Nu ştiu cine era femeia asta, ce poveste ducea în spate, ce frustrări, bucurii, nelinişti sau echilibre, dar eu îi prelungesc, de atunci, viaţa şi moartea. E acolo, în capul meu, iese nopţile, din când în când, şi se strecoară oniric în mine. Miroase în continuare a motorină şi gustul de sânge e sărat şi acut, câteodată imposibil.