EA: Avea 85 de ani si-mi povestea despre iubirea vietii lui, imparteam o masa intr-un loc aglomerat si plin de fum, in care prezenta noastra parea exotica; puteam la fel de bine sa fi citit o carte in linistea si albul camerei mele, dar stateam linga un om care respira, care trecuse printr-o viata, deja, si care-si amintea mai precis decit orice mirosul pielii femeii iubite; mi-a spus ca-l va duce in mormint cu el, ca e singura amintire pe care, orice ar face, n-o poate inlatura.

Se intilnisera intr-un mic orasel de provincie; ii despartisera familia, vremurile, prejudecatile. Ea era frumoasa si cu pedigree, iar el era viril, cultivat, liber-cugetator si cu origini modeste. Erau sub vremuri, aveau destinul hotarit inainte de a se naste si au incercat in zadar sa se impotriveasca. Ea s-a maritat, el s-a insurat si au continuat sa se vada, sa-si duca mai departe povestea. (I-am spus ca eu nu inteleg asta, puteau fugi in lume, puteau sa-si ia viata in miini, intr-un loc necunoscut. Mi-a zambit condescendent si mi-a spus ca nu se asteapta sa inteleg, ca, practic, azi, noi putem face orice si, totusi, tirim resemnati in urma fiintei noastre povesti triste si neduse la capat, fara ardere, fara pasiune; mi-a spus ca tinerilor de azi se lipseste forta, le lipsesc convingerile, le lipseste elanul dat de o iubire adevarata. M-a intrebat de ce stau cu o carte si o cafea in fata, in loc sa traiesc… si n-am stiut ce sa-i raspund, avea dreptate).

Si-au crescut copiii separat, au avut vieti paralele, vacante separate, epiderme inmuiate in mirosul strain si lipsit de dragoste al altora si, totusi, au continuat sa se iubeasca; sa se intilneasca furtiv in ajun de craciun, in finaluri de veri triste si melancolice, la inceputuri de toamne promitatoare si colorate; duceau cite doua vieti, disimulau si impartaseau, tradau si se contopeau. Noptile in care reuseau sa se intilneasca si sa se iubeasca i-au ramas intiparite in suflet; toata viata lui – mi-a spus – insuma maximum un anotimp de scaldare in fiinta ei; nimic mai mult, nimic mai putin. Intr-o zi, ea a murit si el a inceput sa se prabuseasca in sine, putin cite putin. A continuat sa traiasca din inertie, cit sa aprinda o luminare, sa duca o floare la mormint si sa se gindeasca la ea. Nu regreta, mi-a spus, a fost fericit; a iubit o femeie cum nu si-a imaginat ca o va putea  face vreodata. A scos o poza din care m-au tintuit niste ochi cum nu am mai vazut niciodata, nici macar pe hirtie. Mi-am terminat cafeaua si m-am precipitat afara. Imi lipsea tot.

p.s. un detaliu care m-a emotionat foarte tare: au avut perechea lor de verighete, pe care si le puneau doar cand se vedeau (femeia a fost ingropata cu acel inel pe deget).