EA: Avea 85 de ani si-mi povestea despre iubirea vietii lui, imparteam o masa intr-un loc aglomerat si plin de fum, in care prezenta noastra parea exotica; puteam la fel de bine sa fi citit o carte in linistea si albul camerei mele, dar stateam linga un om care respira, care trecuse printr-o viata, deja, si care-si amintea mai precis decit orice mirosul pielii femeii iubite; mi-a spus ca-l va duce in mormint cu el, ca e singura amintire pe care, orice ar face, n-o poate inlatura.
Se intilnisera intr-un mic orasel de provincie; ii despartisera familia, vremurile, prejudecatile. Ea era frumoasa si cu pedigree, iar el era viril, cultivat, liber-cugetator si cu origini modeste. Erau sub vremuri, aveau destinul hotarit inainte de a se naste si au incercat in zadar sa se impotriveasca. Ea s-a maritat, el s-a insurat si au continuat sa se vada, sa-si duca mai departe povestea. (I-am spus ca eu nu inteleg asta, puteau fugi in lume, puteau sa-si ia viata in miini, intr-un loc necunoscut. Mi-a zambit condescendent si mi-a spus ca nu se asteapta sa inteleg, ca, practic, azi, noi putem face orice si, totusi, tirim resemnati in urma fiintei noastre povesti triste si neduse la capat, fara ardere, fara pasiune; mi-a spus ca tinerilor de azi se lipseste forta, le lipsesc convingerile, le lipseste elanul dat de o iubire adevarata. M-a intrebat de ce stau cu o carte si o cafea in fata, in loc sa traiesc… si n-am stiut ce sa-i raspund, avea dreptate).
Si-au crescut copiii separat, au avut vieti paralele, vacante separate, epiderme inmuiate in mirosul strain si lipsit de dragoste al altora si, totusi, au continuat sa se iubeasca; sa se intilneasca furtiv in ajun de craciun, in finaluri de veri triste si melancolice, la inceputuri de toamne promitatoare si colorate; duceau cite doua vieti, disimulau si impartaseau, tradau si se contopeau. Noptile in care reuseau sa se intilneasca si sa se iubeasca i-au ramas intiparite in suflet; toata viata lui – mi-a spus – insuma maximum un anotimp de scaldare in fiinta ei; nimic mai mult, nimic mai putin. Intr-o zi, ea a murit si el a inceput sa se prabuseasca in sine, putin cite putin. A continuat sa traiasca din inertie, cit sa aprinda o luminare, sa duca o floare la mormint si sa se gindeasca la ea. Nu regreta, mi-a spus, a fost fericit; a iubit o femeie cum nu si-a imaginat ca o va putea face vreodata. A scos o poza din care m-au tintuit niste ochi cum nu am mai vazut niciodata, nici macar pe hirtie. Mi-am terminat cafeaua si m-am precipitat afara. Imi lipsea tot.
p.s. un detaliu care m-a emotionat foarte tare: au avut perechea lor de verighete, pe care si le puneau doar cand se vedeau (femeia a fost ingropata cu acel inel pe deget).
indigo
Oct 04, 2010 @ 23:30:31
foarte frumos si trist. sunt innebunitoare povestile neconsumate de-a binelea, dar eu ma gandesc de multe ori ca sunt singurele cu adevarat ferite de promiscuitati si sfarsituri marunte. la fel cum ma gandesc de multe ori ca trebuie, la dracu, sa existe ceva mai mult de-atat, ca peretii nu au cum sa fie doar pereti, pomii doar pomi…ca la un moment dat, cand cauti frenetic si fara sa trisezi, trebuie sa se intample ceva care sa deznoade toate nodurile de sub covor. dixit indigo adanc, cand trebuia de mult sa doarma si n-are pace si-i suiera vantul de toamna rea prin draperii.
alteritateindoi
Oct 05, 2010 @ 05:59:16
mie-mi suiera ploaia printre blocuri, acum, si trag adinc dintr-o cafea si din niste relativisme acute, pentru ca-mi scapa toate sensurile si semnificatiile printre degete.
dar sunt de acord ca trebuie sa existe mai mult decit “atat” si cred ca tentativa asta donquijotesca imi suride, azi…
ce mi se pare extrem de trist e ca nimeni nu poate sti mai mult decit propria experienta. si, cind ajungi sa tragi concluziile tale, care sunt singurele valabile, viata deja iti va fi trecut si esti cu un pas in neant, incapabil sa mai schimbi ceva.
mda, mult prea multe clisee pentru vremea de-afara, dar nu ma pot abtine…(EA)
indigo
Oct 05, 2010 @ 11:43:38
nu stiu…eu tanjesc mai mult dupa linistea de a ma odihni intr-o concluzie la un moment dat – incomoda sau nu – chiar cu riscul de a exclude, alegand ceva, alte experiente. asta mai ales dupa ce am sarit sprintar sau haotic prin sute de alte concluzii si ganduri “intermediare”. dar inteleg despre ce vorbesti..
ai dreptate, o fi de la vreme:)
alteritateindoi
Oct 05, 2010 @ 11:52:59
la mine in cap nu se mai incheaga nimic coerent, de ceva vreme.
concluziile? departe de mine acest pacat 🙂
dap, e vremea…
alteritateindoi
Oct 05, 2010 @ 11:56:40
dar mi-e dor de certitudini, asta pot spune precis.