EA: se aseaza tremurind la masa, cu amintirea atit de vie si de prezenta, incit are puterea de a-si inventa pe loc un gest reflex autoprotector, aprinzindu-si o tigara imaginara, pe care o va lasa sa fumege imaginar, undeva pe coltul lemnului incaruntit. Aici simt nevoia unei paranteze, pentru a clarifica de la  bun inceput totul: imi cunosc personajul atit de bine, incit sunt zile in care ma intreb cine pe cine a inventat, cine cui a imprumutat viata si obiceiuri si vorbe; asa ca stiu precis ca amintirile ei sunt sincretice, nu smulge nimic din apele trecutului care sa nu miroasa sau sa nu sune intr-un fel unic si personalizat. Asa ca acum, cind sta cu capul in miini si repeta idiotizant cele citeva cuvinte, stiu clar ca adulmeca flamind miros de mare si nisip, incearca vorace sa intemniteze in nari vibratia de vechi-copt-la-soare emanata de hirtia velina a cartii pe care o citeste; aude ascutit pescarusii hraniti de un nebun in fiecare dimineata  –  oare ce s-o fi intimplat cu el? O mai asteapta si acum pe plaja?- si discutia timpa a celor doua femei de linga ea; simte ultima gura de cafea, cu firimituri moi de biscuite cu unt; vede galben si verde; ah, da, o mai loveste inca o data un miros vag familiar, de lotiune de plaja, in care cineva pare a fi tocat magic niste liliac si niste tinctura de iod; si vorbele incep sa capete sens abia acum: cind a incercat sa intoarca pagina, coltul de hirtie a scrisnit si i-a ramas intre degete si, fidela credintei ei ca traieste intr-un univers semantic, cu instrumente de semiotica perfect subiective, a intors pagina sa gaseasca vorbele din care urma sa se teasa povestea. Si le-a gasit. Sunau bine, dar strain, pentru ca nu inglobau vreo experienta traita ci, pervers si bolnav, ii inglobau viitorul. Daca ar fi sa ma iau dupa ce mormaie stins, ar iesi o fraza de genul: “nu mai exista acum, ci doar mereu; trecutul e consumat si transparent, prezentul se autodevoreaza si devine scrum existential, iar viitorul nu aduce decit imbatrinire”. Era verde – gindeste – deci era max frisch. De ce dracu’ ai citi max frisch in vacanta? Ei bine, la asta nu pot raspunde…

V-am spus deja ca tigara e imaginara, sclipirea de lumina pe care o genereaza e, si ea, produsul mintii ei, dar ceea ce vede, hmmm, n-as putea spune… Pe corpul ei se disting clar niste dire adincite, pina si pielea si-a schimbat consistenta si culoarea, ca si cum ar fi pirjolita si secata de viata. Sunt urmele cuiva care pare a fi incercat  sa deseneze pe trupul ei, inca atragator, trasee clare si sigure, cele mai scurte posibil. Sunt miinile lui pre-ludice, deschizind redundant  drumuri inchise spre placeri previzibile si precis cuantificabile. Isi toarna un pahar cu vin si se gindeste ca, daca e sa fie onesta, probabil sub hainele lui se ascund aceleasi arsuri ale lipsei de foame de carne si de dionisiac. Intr-o zi trupurile lor au incetat sa se mai caute cu sete si convingere, cu inconstienta, orgiastic si orgasmatic, si au ales cararile batute ale obisnuintei inecate intr-o mare de tandrete. Dar, la naiba, nu asta este fericirea? O mare de liniste si de tandrete, de afectiune calda si constanta, de amorteala placuta, fara zguduiri si cataclisme care sa le zdruncine lumile. Lumea lor era mai solida ca oricind, ii uneau toate firele posibile, toate deprinderile si amintirile, toate neimplinirile si angoasele, toate tradarile si dovezile de iubire, toate cinele in oras si vacantele la mare, toti prietenii comuni si cartile citite. Ii desparteau, intruna, doar trupurile, asezate precaut in acelasi pat, seara de seara.

Isi da seama ca ar vrea sa-l caute in camera de linga, unde sta si intocmeste lista tuturor distopiilor scrise vreodata  –  haha, as putea da o mina de ajutor la asta – si se ridica; in timp ce-si indeparteaza scaunul, sa poata trece pe linga masa, isi construieste scenariul conversatiei: ar deschide gura sa vorbeasca, el ar vedea totul in ochii ei, ea ar citi in privirea lui tot ce vede el in ea si reflexia asta de gradul doi al sufletului ei ar impietri-o. Intre ei a inghetat de mult orice spontaneitate de limbaj, totul curge si se modeleaza in niste tipare care se creeaza din gesturi si priviri, exasperant de previzibile in tandretea si caldura lor. Nu exista suflete-pereche – gindeste amar si tardiv – sufletele se intilnesc si se ciocnesc orbeste, se ciobesc, se lipesc, se ajusteaza, se tavalesc prin pulberea experientelor comune pina devin jumatati obosite de sfere numai bune de pus in povesti de adormit copiii. Pina la urma, a ales asta; de fapt, orice alegere ar fi facut, vidul ar fi fost mereu dupa colt, la o aruncatura de gind. Maine o sa ninga, va fi frumos.

http://www.youtube.com/watch?v=tL5bMoORNUg&feature=share