EA: Simt din vocea ta de la telefon si stiu ca nu trebuie sa vin, dar persuasiunea ta proverbiala si masochismul meu tipic imi anihileaza orice urma de ratiune; iti citesc in ochi, de cand imi deschizi usa unei case la fel de straina, pentru mine, ca tine insuti. Cand vad esarfa mea veche pe care mi-o legi calin si misterios peste pleoape, imi vine sa-ti strig ca nu mai e nevoie, ca stiu; ca stiu si ca nu vreau. Fiecare treapta pe care o urc ma coboara in mine, in iluziile si inocentele pe care le-am impartit o vreme, in certitudinile cu care aruncam unul in celalalt, pe vremea cand credeam ca mi se cuvine sa te am si tu credeai ca-s a ta, c-asa a fost scris in stele. Si-mi vine sa tip ca ma confunzi.

Totul este exact asa cum ne imaginam. Prin fereastra din tavan se vad norii obscuri in care citeam ploile in alta viata, patul urias imbracat in asternuturi apretate, pe care – imi spui – l-ai facut cu mana ta. Doar asta era fantezia mea, nu? Viata mea intr-un pat imens, plin cu carti, cu telecomenzi, cu pahare de vin si cu trupul tau langa al meu, fara constrangeri, fara timp, fara nimeni in preajma. Vad pe noptiera Muntele vrajit si mi se inmoaie genunchii, ma asez pe lemnul cafeniu si cald; e asa cum mi-o aduc aminte, cu toate amprentele mele pe ea, cu pagini inmuiate in gel de dus, in parfum, in supa, in vinul rosu; uite, la pagina asta, imi amintesc, am strans paharul atat de tare, ca angoasa a iesit urland din mine si cioburile mi-au brazdat palma; e o carte in carte, palimpsestul unei bucati consistente din calatoria mea prin abstract si concret. Cine ti-ar fi putut spune tie ca am ajuns sa urasc cartile?… Si muzica asta, adunata aici in vrafuri, cine crezi c-o mai  poate asculta? Si pick-up-ul asta pe care mi l-am dorit atata…ce sa mai fac acum cu el??? Imi place linistea acum, e tot ce mai suporta sistemul meu fragil si vulnerabil.

Dar mi-ai pastrat cana de cafea, cana cu dungi din care ies aburii si, da, aici m-ai avut… cafeaua inca imi curge prin vene. Iau o gura, caimacul dens ma calmeaza si ma uit la tine, la emotia cu care astepti verdictul. Dar care verdict? De la cine? Suntem doi straini, nu ne mai cunoastem de o vesnicie, iar eu, intre timp, nu-mi mai doresc mansarda; nicio mansarda. Doar un spatiu deschis si pustiu, in care sa-mi crucific agorafobia.

Te sarut bland pentru tot efortul tau; n-ai facut decat sa ma inchizi ca pe un scarabeu intr-un chihlimbar de lux; si-ti multumesc pentru asta. Dar darama tot, prima fata care va veni aici trebuie sa gaseasca alb, curat si gol.