“-Magicianule, ea e a mea! Se opri o clipa, si apoi continua cu glas mai potolit, aproape rugator: De doua ori m-a trezit din moarte, si ce as fi fara ea, decat mort, a treia oara?” (printul Lir)

EA: Am citit cartea asta cand deriva ajunsese la climax; si am reusit sa ma cartografiez cu o precizie, luciditate si voluptate aproape diabolice; am citit-o cu toate moleculele, cu toti senzorii in alerta. Am citit-o, mai ales, cu toate varstele, experimentate inca sau nu: cu inocenta si curiozitatea de copil, cu amaraciunea si semi-blazarea adultului care se vrea smuls din marasm, cu intuitia dezastrelor si iminentelor  definitive tipice unei sexagenare; am citit-o razand si amuzandu-ma, recunoscand jocuri subtile de scriitura si imaginar, de ludic, parodic si auto-referentialitate;  am plans la pagini intregi de poezie pura, traduse inegalabil de Mircea Ivanescu (nimeni in afara de el nu ar fi putut transpune in romaneste asemenea randuri).

Intr-o zi, singura licorna de pe lume afla ca este singura licorna de pe lume, ca toate suratele ei au fost luate prizoniere si duse in necunoscut de catre Taurul Stacojiu. Asa incep sa se depuna straturi peste straturi de intamplari, de poezie, de tovarasi de calatorie, precum magicianul stangaci-plin-de-latente sau Molly cea inteleapta-si-empatica, sau printul Lir sau intunecatul rege Haggard. Peste tot licorna trezeste viata, smulge din inertie, din amorteala, din letargie, trezeste iubirea cea mai profunda, adoratia cea mai sincera, lumina cea mai pura. O lume intreaga renaste gratie ei si licornelor eliberate din spumele marii captive.

Reteta livresca este perfecta: straturi suprapuse de mitologie, de bestiar medieval (grifoni, harpii, dragoni, capcauni, gorgone),  aer de chanson de geste, dar si de bildungsroman, chiar de roman picaresc, pe alocuri, tonul exagerat-languros al liricii trubaduresti, scene biblice luate in raspar, cuminte si aseptic, formule propp-iene recognoscibile in forma pura sau ironic-parodica, imitare voit-stangace de roman noir; hohote de ras la dialoguri, hohote de plans la scene construite cu o sensibilitate care  sa-ti rupa inima. Si, peste toate, tesatura fulguranta si inefabila a poeziei. Cartea asta este pur si simplu o poezie.

Pentru mine, insa, e gura de aer de care aveam nevoie; am dat la o parte zgura de sordid si cvasi-amorteala in care ma inchistasem si am descoperit teritorii intregi insorite, luminoase, albe, curate. Sunt o intindere uriasa cu insule de inocenta si puritate (inca) bine infipte in fiinta mea. Si aveam nevoie de confirmarea asta, fie ea si mediata de o carte. Era nevoie de o licorna sa-si apropie cornul magic de inima mea sfasiata (a mi se scuza caderea in patetismul cel mai autentic). Si inca mai astept printul care sa se ofere sa-l visez doar ca sa-mi curete lumea onirica de monstrii care mi-o maculeaza in fiecare noapte.

*Peter Beagle – Ultima licorna

http://www.youtube.com/watch?v=t7d8MZ1OXwE&feature=related