„- Ai un venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar multa vreme?”

EA: Esti cel mai bun si vechi prieten al meu si nu ti-am spus asta niciodata (e o confesiune bizara, dar trebuie s-o fac): cand mainile imi ingheata si-mi simt fata fierbinte si febrila, mi se face groaznic de dor de tine si merg sa te caut. Nu stiu cum s-a format acest reflex, nu stau sa decojesc semnificatiile contextului, doar imi agat degetele reci de o cana de ceai, imi pun textul lui Saint-Exupery in fata si te chem langa mine. Sentimentul cel mai ciudat este ca lacrimile fierbinti care se scurg incontrolabil pe pometi in jos ma fac sa-mi reconsider temperatura; si viata; si locul in lume.  Imi mai aduc aminte de tine cand apune soarele; si-mi dau seama ca ai dreptate, apusul este ceva trist; si cred ca ai fost ingrozitor de sfarsit in ziua in care, pe planeta ta minuscula, ai inregistrat 43 de extinctii solare.

Azi am avut din nou febra si te-am chemat sa ma reinveti lucruri, sa-mi dai garantii ca nu le-am uitat, ca le port in mine. Te-am chemat sa reinvat ca ne pierdem in abstractiuni fara valoare si lasam concretul cel mai pur sa ne scape printre degete; ca lungul sir de acte serioase si responsabile in care ne aruncam cu nesat ca asa-zisi « adulti » nu fac nici macar cat o picatura din altruismul cel mai pur al unui act cu finalitate directa si masurabila in starea de bine a cuiva de langa noi; sa reinvat sa ma uit la stele si la flori, sa identific in mine o bucatica mica din rege-vanitos-betiv-businessman-lampagiu-si-savant si sa o dau afara, macar pentru o vreme; sa constientizez ca e firesc sa te simti mereu singur printre oameni si ca e groaznic de complicat sa nu ai radacini. Am uitat cum e sa imblanzesc si sa fiu imblanzita (asa am invatat eu verbul apprivoiser, cu tine), cum e ca, dintr-o masa amorfa, dintr-odata, o fiinta sa se decupeze, afectiv, pentru tine si tu pentru ea si toate firele responsabilitatii reciproce sa nu se mai rupa niciodata (cred ca am uitat cum e sa-ti faci prieteni: « daca vrei sa ai un prieten, imblanzeste-ma »).

Am crescut mare abia cand am inteles deznodamantul senin asumat; oricum as da-o, ca adult, trebuie sa folosesc un cuvant crud si ciudat, precum « sinucidere », ca pret pentru intoarcerea ta acasa, la floarea ta indragostita  si unica si la cei trei vulcani lasati de izbeliste. Incerc sa-ti vad trupul mic si delicat cazut in nisip asa cum ai vrut tu, ca pe o coaja veche si parasita, si sa nu te imbrac in tristete si tragism, din reflex; de asta am nevoie sa privesc totul asa cum m-ai invatat, nu cu ochii, care nu pot patrunde pana in miezul lucrurilor, ci cu inima. Te rog sa nu-mi dai drumul si sa nu ma lasi niciodata sa cresc mare, imblanzeste-ma mereu.

http://www.youtube.com/watch?v=jYIuc2Oiqmk&feature=related