EL:

Într-o noapte în care s-a răsturnat Carul Mare, mai mulți saci cu antracit s-au prăvălit și din ei a țâșnit un blocaj mental. Și cică fiecare ființă umană e cumva de la natură un nou început care n-a mai existat și nu s-a mai văzut… Intri cu capul și ieși cu picioarele înainte: halal butaforie existențială. Și uite așa, cu calendarul întors din cheiță, începe mereu marea aventură a „animalului care poate făgădui”. Promiți? S-a auzit de două ori! Promiți? Dacă ai noroc să te cheme și Friedrich, deșertul în care introduci apa se transformă într-o mare foaie de plăcintă din ai cărei aburi se hrănesc plămânii abstractului. Dumnezeu a creat un mare spațiu politic cu pulă și pizdă ca să dea prilej de excitație metafizică la auzul pronumelui personal. Povestea asta, scrijelită pe o bilă suspendată între felurite gaze celeste, intră la tiparul consecințelor determinate de acțiunile noastre. Cum la judecata de Apoi suntem, fiecare în parte, făptași și victime ale propriului așa-zis destin, ne aruncăm ultima fărâmă de speranță asupra celor mai iscusiți oratori dintre noi. Mai catolici decât Papa, am introdus iertarea ca viciu de procedură și uite cum, pe nepusă masă, scăpăm constant de consecințele faptelor. Ce ne pasă, n-am răsturnat noi carul! Mai apoi, ne șochează mereu fenomenul gemenilor identici, drept pentru care cerem instanțelor din noi să-i împartă în ăla bun și ăla rău. Avem o problemă, cum o rezolvăm? EL > EA. EA > EL. EL ≠ EA. Declinăm mereu la singular, dar căutăm constant aliați întru o majoritate de opinie. Ai văzut și tu cum s-a răsturnat, nu-i așa? Suntem unici, suntem cei mai bengoși? Cum să nu, haha! Dar dacă viața e un vis al fiecăruia în parte, atunci cum se face de visăm toți după aceleași reguli? Banal… Bizară rătăcire a sufletului prin catacombele dialecticii… Frânți de oboseală de la atâtea scopuri însutite prin mijloace, ne-am împărțit taberele în „antici” și „moderni”, ne-am ascuns în crevase prin care șușotim hulpavi limbi străine – credem noi – cu sintaxe proprii și morfologii indecente. Marea îndrăzneală, în era lui orice-posibil, rămâne acceptarea elementului tragic cuprins în formula substanței conviețuirii. Faptul că nu mai știm ce facem în raport cu ceilalți nu mai surprinde pe nimeni. Pentru că, nu-i așa (?), avem deja o tradiție a înțelegerii limitate și a egoismului (in)voluntar. Habar n-ai, cititorule, ce scrie aici, pentru că ne-am născut s-avem cu toții dreptate… Marele Urs doarme!